Hrana vie fără FOC

 

DIN EFECTELE FOCULUI ASUPRA ALIMENTELOR

 

Acest subiect din „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”, al efectelor tratamentelor termice asupra alimentelor, considerăm că este foarte important.

Dacă „vegetarianismul” devine un curent tot mai cunoscut şi apreciat, iar numărul vegetarienilor creşte constant şi în mod apreciabil în ultimul timp, dacă despre efectele nocive ale utilizării tratamentelor chimice asupra alimentelor se vorbeşte tot mai des în Occident (alimente ecologice din agricultura biologică), devenind chiar „o modă” – în schimb, importanţei eliminării din alimentaţie a preparatelor supuse FOCULUI, la temperaturi de peste 400C, încă nu i se acordă o atenţie reală.

Astfel, este un uriaş pas pentru fiecare om, atunci când reuşeşte „eliberarea” (la propriu) de tentaţia utilizării în meniu a „cadavrelor animale”, atât de nocive şi toxice organismului (carnea).

Însă, acesta nu este complet, dacă nu este continuat de etapa „eliberării” de „cadavrele vegetale”produse vegetale supuse fierberii, coacerii, prăjirii etc.

În aceeaşi categorie intră şi produsele animale, iniţial naturale (lactate, ouă), care sunt şi ele denaturate prin pasteurizare, fierbere etc.

Astfel, prin utilizarea Alimentaţiei Naturale cu adevărat „crudivoră”, se întregeşte firesc şi armonios Sistemul Triadic al Vieţii: Hrană Vie, Mental constructiv şi Energie regenerată.

Multiple aspecte ale patologiei umane şi sociale erau practic necunoscute şi inexistente la modelul de viaţă furnizat de populaţia Hunza (bazat în principiu pe alimente naturale în stare crudă şi prezentat în mod extins la subcapitolul 12.2 din „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”).

Deşi pare neverosimil, totuşi, după informaţiile oferite de Dr. Sir Robert McCARRISON, „acest popor nu are medici şi nici spitale; nu are nici poliţie şi nici închisori; nu este viciat din punct de vedere moral”. (62)

Apare astfel o fundamentală diferenţă, existentă în stilul de nutriţie la nivel de populaţie: în aceleaşi condiţii de mediu şi viaţă, unele populaţii utilizau predominant hrana vegetariană (ţăranii români fierbeau multe din legume, rămânând celebră mămăliga românească, iar mai înainte foloseau fiertura sau coptura de mei), în timp ce ceilalţi nu cunoşteau, practic, focul, în alimentaţie (populaţia Hunza), deşi pentru amândouă carnea reprezintă o excepţie alimentară!

Evident, aici sunt de luat în considerare anumite nuanţe.

Populaţia Hunza era un grup populaţional ce trăia, practic, în izolarea şi liniştea politică şi istorică, într-o vale retrasă de la poalele Munţilor Himalaya, în timp ce ţăranii români ai secolelor trecute erau permanent supuşi unui cvasipermanent stress de tip politic, militar şi economic.

Comparând şi mediul pur, specific muntelui, al populaţiei Hunza, cu zona de câmpie a Bărăganului, sau chiar cea deluroasă – atunci diferenţele apar a fi mai numeroase decât simpla stare alimentară…

Şi, cu toate acestea, faptul de a nu cunoaşte problemele sociale (în cazul populaţiei Hunza), specifice unei societăţi obişnuite, este atât de remarcabil şi impresionant, alături de stilul lor nutriţional, la fel de neobişnuit printre alte populaţii (un stil bazat nu doar pe eliminarea cărnii, dar şi a tratamentelor termice, în timp ce menţinerea în stare pură, nechimizată, a alimentelor, reiese în mod evident) – încât o asociere de cauzalitate, între cele două constatări, nu pare a fi deloc forţată!

Dr. Are Waerland atrage atenţia în ceea ce priveşte prepararea legumelor.

Prin fierbere, chiar şi vegetalele devin în organismul nostru producătoare de aciditate.

Fierberea legumelor sau transformarea lor în mâncăruri complicate, a dus vegetarismul, spre sfârşitul secolului XIX, pe un drum atât de greşit, încât a cauzat mai mult rău decât bine. (62)

 

 

EXPERIMENTE PRIVIND EFECTELE NOCIVE ALE ALIMENTELOR FIERTE / COAPTE / PRĂJITE

 

Să o luăm treptat, cu experimente realizate pe la începutul secolului XX, de Dr. FRANCISC F. POTTENGER împreună cu Dr. SIMONSEN, prin folosirea unor întregi loturi de pisici din mai multe generaţii (dintr-o colonie de 900 de pisici), experimente reluate de mai multe ori pentru confirmare şi prezentate de Dr. HENRY BIELER în cartea sa despre puterea vindecătoare a alimentelor:

Lucrările Dr. Francisc F. Pottenger au demonstrat natura dăunătoare a proteinelor preparate de origine animală.

Dr. Pottenger a făcut experimente pe pisici care sunt de felul lor animale carnivore.

În timpul experimentelor sale nici o pisică nu s–a îmbolnăvit atâta timp cât a fost alimentată cu proteine crude.

Pisicile alimentate cu un regim de proteine preparate au fost toate afectate de boli similare celor ale omului: diareee, căderea dinţilor sau a părului, slăbirea oaselor, artrită, gastrită, atrofie şi ciroză a ficatului.

Patru dintre observaţiile sale se impun ca pietre de temelie pe drumul ce duce către adevăr:

  • Cu un regim de proteine crude, o pisică îşi păstrează sănătatea, în timp ce cu un regim de proteine preparate ea se îmbolnăveşte şi moare repede.
  • O pisică a cărui organism a fost supus unui regim de proteine încălzite nu–şi va mai redobândi sănătatea.
  • Degradarea ficatului de către proteinele preparate este un proces progresiv, iar bila devine la sfârşit atât de toxică încât nici măcar buruienile nu mai vor să crească pe un sol îngrăşat cu excremente de aşa natură.
  • Prima generaţie de pisoi este marcată de anomalii. În cea de–a doua generaţie pisoii se nasc bolnavi sau se nasc deja morţi. Nu există o a treia generaţie pentru că pisicile devin sterile.

Proteinele preparate utilizate în experienţele dr. Pottenger erau formate din lapte pasteurizat, zer, brânză, lapte praf, ouă prăjite, carne fiartă sau prăjită, sărată sau uscată.

Aceste experienţe au fost repetate de mai multe ori şi controlate atent, aşa încât rezultatele lor nu pot fi puse la îndoială. (5)

Aceste rezultate deosebite, ale experimentelor medicului american Pottenger, sunt aprofundate la capitolul toxicologic, dedicat tratamentului termic al laptelui, din „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”.

Iată, în continuare, informaţii utile oferite de către experimente deosebit de interesante, legate de subiectul nostru, expuse în formă organizată şi cu ţinută de rigoare medicală, prin contribuţia autorilor lucrării „Faţa nevăzută a creierului”:ROGER COGHILL, doctor în psihologie la Universitatea din Cambridge, Anglia, alături de HARRY OLDFIELD, licenţiat în fizică, biologie şi homeopatie, fondatorul şi coordonatorul Şcolii Internaţionale de Terapie Electrocristalină şi membru al consiliului ştiinţific al revistei „Journal of Alternative Medicine”:

Oamenii ştiu instinctiv că alimentele în stare naturală, ca salatele, merele sau sucurile proaspete, sunt foarte sănătoase.

Ceea ce ignoră însă este faptul că alimentele crude radiază literalmente sănătate.

Teoria lui LAKHOVSKY (1924) conduce în mod inevitabil la concluzia că, practic, consumul de alimente în stare naturală reprezintă o iradiere provenind de la organismul ingerat; practic fiecare celulă a unui măr proaspăt cules, a sucului de morcovi sau frunzelor de salată se află în stare de oscilaţie.

Fotografiile Kirlian ce înregistrează intensitatea descărcărilor de tip corona ne pot astfel dezvălui cât durează aceste oscilaţii.

Aşadar, consumul de alimente în stare naturală fortifică oscilaţiile (energiile) deja existente în organism, proprietate pe care alimentele preparate o pierd.

Numeroase experienţe efectuate în acest sens confirmă faptul că alimentele crude sunt mult mai hrănitoare şi energizante decât cele fierte şi prăjite.

WERNER KOLLATH a fost profesor la Universitatea din Rostock cu puţin înaintea izbucnirii primului război mondial (ulterior a devenit şeful Catedrei de nutriţie a Facultăţii de medicină din Viena).

El a trecut un lot de animale de prăsilă pe un regim alimentar compus din preparate lipsite aproape complet de vitamine şi bioelemente constatând că, până la vârsta maturităţii, acestea se dezvoltaseră normal.

Din acest moment, însă, animalele au început să prezinte simptomele pe care le acuză oamenii care trăiesc în ţările industrializate: constipaţie, carii dentare, intoxicaţii de colon, pierderi de calciu etc.

Starea de degradare nu a cedat nici la administrarea unor cantităţi substanţiale de vitamine (de sinteză chimică), excepţie făcând alimentele în stare naturală, adică frunzele şi legumele proaspete.

Şi alţi cercetători care au studiat fenomenul la Stockholm şi Munchen au obţinut rezultate similare.

În 1950, Dr. MASANORE KURATSUNE, şeful Catedrei de medicină de la Universitatea japoneză Kyushu, a efectuat un experiment extrem de riscant.

El şi–a administrat sieşi şi soţiei sale care era însărcinată acelaşi regim alimentar care fusese aplicat prizonierilor de război din lagărele japoneze: între 729 şi 826 de calorii pe zi la o greutate de 70 Kg., ceea ce reprezintă aproximativ o treime din cantitatea zilnică de calorii necesară unui organism.

Regimul alimentar administrat prizonierilor constase din orez crud, legume şi o cantitate foarte redusă de fructe uscate.

„Prizonierii” benevoli au consumat aceleaşi alimente, însă în stare naturală.

Starea de sănătate a celor doi subiecţi nu s–a degradat prin consumul acestui regim alimentar, până când au început să gătească fructele şi legumele respective.

Din acest moment, cei doi au constatat instalarea aceloraşi simptome de boală ca cele întâlnite la prizonierii de război din lagărele japoneze: edeme, careţe vitaminice şi colaps.

Efecte similare a constatat şi Dr.Sir ROBERT McCARRISON în urma experimentelor efectuate în India pe un lot de maimuţe.

Acestea s–au îmbolnăvit de colită după ce au fost trecute pe un regim alimentar constând din alimentele pe care le consumă în mod obişnuit, cu singura diferenţă că acestea erau fierte.

În urma cercetărilor experimentale efectuate în Elveţia de O. STINER pe un lot de cobai hrăniţi cu alimentele pe care le consumă în mod curent, însă preparate, s–a constatat declanşarea în lotul respectiv a unei multitudini de afecţiuni şi boli.

Profesorul ISRAEL BREKHMAN, celebru biochimist rus, consideră că alimentele sunt încărcate de informaţii structurale şi că plantele în stare naturală păstrează un număr mai mare de informaţii decât cele preparate, tocmai datorită faptului că prin fierbere informaţia este distrusă.

El sugerează că ar fi vorba de acţiunea sinergetică a unor substanţe proprii plantelor care au o acţiune generală şi nu doar specifică. (66)

Iată şi „descoperiri recente” ale cercetătorilor occidentali privind prezenţa în alimentele preparate termic, a unor substanţe toxice de tip ACRYLAMIDĂ.

Am relativizat această descoperire (prin punerea ghilimelelor), gândindu-ne la toate datele de toxicologie a alimentaţiei tradiţionale, trecute prin foc, prezentate îndelung în ultimii zeci de ani, de către specialişti de bună-credinţă, dar care nu prea au fost luate în seamă…

Detaliile studiului privind acrylamida se regăsesc în acelaşi material: „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”.

Acum prezentăm doar aceste scurte detalii:

Pentru câteva produse, s-au obţinut următoarele valori ale concentraţiei de acrylamidă:

  • galete de grâu şi secară: 229 micrograme/Kg.;
  • biscuiţi săraţi: 536 micrograme/Kg.;
  • cartofi prăjiţi: 626 micrograme/Kg.;
  • chipsuri picante: 1.588 micrograme/Kg.

Lista produselor incriminate este, însă, mult mai lungă, de pe ea nelipsind: cartofii prăjiţi (chipsurile), pop-corn-ul, pâinea prăjită, sticks-urile, biscuiţii cu unt sau fără unt, gogoşile etc.

În total, peste 1.000 de produse, în care a fost depistată o concentraţie mai mică sau mai mare de acrylamidă.

Este greu de spus cu exactitate câtă asemenea otravă pătrunde zilnic, prin hrană, în organismul nostru.

Scandinavii apreciază cantitatea medie cam la 40 micrograme de persoană adultă, la copii şi tineri – mari consumatori de cartofi prăjiţi şi de dulciuri – ea putând depăşi această limită.

Fritz Sorgel, şeful „Institutului de cercetare farmaceutică şi biomedicală” din Nurnberg, este de părere că la un milion de locuitori, din 100 de cazuri de cancer, 50 sunt cauzate de acrylamidă, el afirmând chiar cu ironie amară că în Germania mor anual din cauza cartofilor prăjiţi circa 800 de persoane.

Cartofii prăjiţi fac mai multe victime decât accidentele de circulaţie!

Îndreptându–ne atenţia acum către domeniul bioradiaţiilor şi biocâmpului (subiect deja atins în lucrarea de mai sus), remarcăm observaţiile deosebite ale Ing. electr. H. C. MONTEITH, prezentate într-o impresionantă lucrare, „Viaţa secretă a plantelor” (intens citată la momentul potrivit), a autorilor P. TOMPKINS şi T. BIRD:

Inginerul electronist Henry C. Monteith din Albuquerque, statul New Mexico a reuşit să realizeze un mic aparat constând într-un oscilator din cele folosite la alimentarea aparatelor de radio ale automobilelor, două baterii a câte 6 volţi şi un cordon de alimentare obişnuit.

Ca şi cercetătorii ruşi (soţii Kirlian, dar şi alţii) Monteith a putut şi el observa că emisiile frunzei vii sunt variate şi de o mare frumuseţe.

Mai mult, el a observat cu mirare cum o frunză uscată nu emană, în cel mai bun caz, decât o lumină uniformă, nedetectabilă pe peliculă.

Supusă chiar şi unui curent de treizeci de mii de volţi, frunza uscată nu dădea nici o impresie fotografică, chiar dacă era în prealabil înmuiată în apă, în timp ce frunzele vii străluceau în splendori coloristice ce încântau ochiul.(33)

Iată cum, această informaţie, ne spune practic totul despre diferenţa dintre structura radiativă (ştearsă, palidă), a alimentelor „ratatinate” (deshidratate în urma tratamentului termic sau chimic), şi minunatul „peisaj” coloristic al emisiei bioradiative a alimentelor proaspete, vii, organice – care susţin direct structura biocâmpului organismului care le-a ingerat!

 

 

LEUCOCITOZA DE DIGESTIE

 

Un fenomen mai cunoscut de către medicina alopată, al creşterii numărului de leucocite sanguine (CELULELE ALBE ale imunităţii) în anumite condiţii, pare a fi un argument foarte important în susţinerea alimentaţiei naturale, fără foc.

Acest fenomen este denumit „leucocitoză de digestie”:

Poate că aici ar trebui să menţionez, în sprijinul acestei terapii, procesul LEUCOCITOZEI DIGESTIVE despre care Dr. W. F. HESSELINK, medic şi jurist în probleme de drept olandez şi de cercetări juridice şi biologice la Ministerul Justiţiei de la Haga, a dat următoarea interesantă explicaţie într–o conferinţă pe care a susţinut–o în Danemarca, acum câţiva ani.

Denumirea de „leucocite” vine din limba latină, denumire dată globulelor albe din sânge.

În mod normal şi corect, 1 mm3 de sânge conţine un număr de 6.000 de leucocite (ca medie, valorile extreme situându-se între 4.000 şi 8.000 /mm3).

S–a constatat că la un organism hrănit cu „hrană moartă” – şi ne referim la mâncarea gătită, la dulciuri şi prăjituri – numărul acestor globule albe din sânge poate să crească de trei ori, adică până la 18.000/mm3; şi cum leucocitele au rol de apărători ai organismului în caz de pericol, înseamnă că un sânge cu un asemenea număr mărit de leucocite este, în mod sigur, un sânge otrăvit.

O alimentaţie compusă exclusiv din crudităţi vegetalenu produce niciodată leucocitoză digestivă.

Vegetalele proaspete, nepreparate, cum sunt fructele, legumele, ca şi laptele proaspăt, nefiert au un pH bazic favorabil organismului.

Odată cu tratarea lor termică, aceste alimente devin hiperacide, ceea ce este foarte dăunător organismului. (62)

Dr. med. ERNST SCHNEIDER, în vasta şi extrem de documentata sa lucrare în trei volume, intitulată „Să folosim puterea vindecătoare a alimentelor”, bazându–se pe studiile şi experienţele altor specialişti (Prof. KOLLATH, VIRCHOW, ROESSLE, KOUSCHAKOFF etc.), consemnează faptul că, dacă începem orice masă cu mâncare pregătită la foc ( supă sau bulion de carne, sau cartofi şi zarzavat fiert, sau chiar o cană de cafea, ciocolată, pâine cu unt şi marmeladă), numărul globulelor albe din sânge, de la 6 – 8.000/mm3, cât este normal, creşte în 10 minute la 10.000, iar în 30 de minute la 30.000.

Acest fenomen este cunoscut sub numele de leucocitoză de digestie.

Fenomenul în cauză reprezintă o reacţie de apărare a organismului uman, asemănătoare cu cea care are loc în toate bolile infecţioase şi în toate situaţiile în care intră în organism un element străin vătămător, ca de exemplu o substanţă nocivă sau toxică.

Aceeaşi reacţie se înregistrează şi când alimentele crude se consumă după o hrană gătită cu ajutorul focului.

În schimb, dacă se consumă numai alimente crude, sau chiar dacă se consumă alimente gătite, însă după ingerarea unor alimente crude, acest fenomen nu mai are loc.(63)

 

 

TIPURI FUNDAMENTALE DE ALIMENTE: BIOGENE / BIOACTIVE / BIOSTATICE / BIOCIDICE

 

În această prezentare generală, se face simţită nevoia realizării unei sistematizări a alimentelor pe grupe de activitate biochimică, energetică (a vitalităţii acestora) pentru a percepe de la bun început din ce categorie face parte fiecare.

Pentru aceasta vom apela la clasificările a doi reputaţi medici, ce realizează o imagine mult mai holistică decât cea prezentată actualmente în tratatele de igienă – din care se desprinde foarte clar ideea superiorităţii alimentaţiei cu preparate nedenaturate termic faţă de cea cu preparate supuse focului.

Prima lucrare studiată aparţine Dr. M.OTTO BRUCKER, „Destinul din bucătărie”, în care acesta prezintă concluziile cercetătorilor coordonaţi de Prof. Kollath, şeful Catedrei de Nutriţie de la Facultatea de Medicină din Viena, în timp ce a doua lucrare aparţine Dr. CRISTIAN SCHALLER, Preşedintele „Associations Vivez Soleil” din Elveţia, intitulată simplu „Apprendre a se nourrir” („Învăţaţi să vă hrăniţi”).

Din cele două lucrări citate (ale căror dealii se regăsesc în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”) rezultă că alimentele pot fi împărţite în 4 categorii, după potenţialul lor vital:

1.Alimentele „BIOGENE” care conţin viaţă

Acestea constituie baza calitativă ideală a alimentaţiei umane.

În această categorie intră: seminţele, cerealele, leguminoasele, verdeţurile şi legumele germinate sau sub formă de tinere lăstare.

Acestea conţin o multitudine de substanţe care întăresc vitalitatea celulelor noastre şi le permit o regenerare constantă (vitamine, bioelemente, aminoacizi, enzime, hormoni vegetali, bio–stimuline etc.).

2.Alimente „BIOACTIVE” care stimulează viaţa

Acestea constituie baza cantitativă ideală a alimentaţiei noastre. În această categorie intră: fructele, verdeţurile, legumele, leguminoasele, seminţele, cerealele, oleaginoasele ajunse la maturitate şi consumate în stare naturală, crudă, vie.

Alimentele „Biogene” şi „Bioactive” formează categoria alimentelor vii (a „mijloacelor de viaţă” din clasificarea profesorului Kollath).

Consumarea lor aduce vitalitate şi sănătate la orice vârstă.

3.Alimentele „BIOSTATICE” care încetinesc viaţa

În această categorie intră alimentele care ale căror forţe vitale au fost diminuate prin trecerea timpului (alimente crude stocate), prin frig (îngheţare, supracongelare) sau prin căldură (tratate termic).utilizarea alimentelor biostatice este rezultatul obiceiurilor sociale.

Consumarea lor asigură funcţionarea minimă a organismului nostru, dar antrenează îmbătrânirea celulelor, deoarece ele nu aduc substanţele vii necesare.

4.Alimentele „BIOCIDICE” care distrug viaţa

Acestea au devenit preponderente în modul nutriţional occidental.

În această categorie intră toate alimentele ale căror forţe vitale au fost distruse prin procedee fizice sau chimice de rafinare, de conservare sau de gătit.

Alimentele biocidice au fost inventate de către om pentru autodistrugerea sa. Ele otrăvesc lent celulele sale prin substanţele nocive pe care le conţin.

Trebuie ştiut că, chiar în doză mică, orice produs chimic adăugat alimentelor este toxic.

Procedeele moderne ale agriculturii şi tratării industriale ale alimentelor aduc corpului nostru substanţe care ne paralizează instinctul alimentar, peturbând asimilarea şi blocând eliminarea.

Corpul nostru a fost proiectat să funcţioneze cu elementele vii conţinute în alimentele naturale.

De fapt, înainte de orice, este gradul vitalităţii care contează.

Astfel, grâul germinat este biogenic (conţine viaţă), boabele de grâu stocate sunt bioactive (activează viaţa); copt, grâul este biostatic (încetineşte viaţa), iar dacă este tratat cu agenţi chimici de conservare, devine biocidic (distruge viaţa). (39)

În urma tuturor acestor observaţii, nu trebuie să surprindă pe nimeni recomandările Catedrei de Nutriţie a Universităţii din Giessen–Germania sub conducerea Prof. dr. Claus Leitzmann pentru o „nutriţie vitală completă”(recomandări aparţinând anului 1993):

Primul loc şi cea mai mare parte din alimentaţia dvs. să fie acordat legumelor şi fructelor, din care majoritatea în stare crudă.(62)

Dar şi mai relevante şi penetrante sunt, poate, recomandările făcute de către Departamentul Agriculturii al Guvernului SUA (ce-i drept, acum câteva decenii…), şi preluate de Dr. Paul Bragg în deosebit de interesanta lucrare a acestuia („Postul – un miracol”, citată deja în Capitolul 6 din „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”):

„Trăind în condiţiile vieţii moderne, este bine a se avea în vedere faptul că pregătirea şi rafinarea produselor alimentare, fie că elimină integral, fie că distruge parţial elementele vitale din materia iniţială.” ( 87 )

 

 

FOCUL ŞI SĂRURILE ORGANICE (BIOELEMENTE)

 

Primul element al TRIADEI deja consacrată în literatura biomedicală (Vitamine – Enzime -Săruri), pe care o abordăm foarte pe scurt, este reprezentat de sărurile organice şi elementele biochimice de tip macro- şi microelemente (denumite generic bioelemente), ale căror diferenţe între structura lor organică şi anorganică sunt atât de greşit expuse (încă) în prezent.

Astfel că, trebuie foarte clar precizat de la bun început: nu structura chimică a unei substanţe, şi poziţionarea acesteia în „Tabelul lui Mendeleev”, o categoriseşte într-o parte sau alta, ci un aspect de mult mai mare profunzime.

Acesta se referă la calitatea acestei structuri, la comportamentul său faţă de mediile solubile, la calitatea de a fi chelatizat sau nu etc.

În lucrări, ca „Destinul din bucătărie” a Dr. Otto Brucker, „Biblia” vitaminelor” a Dr. E. Mindell sau „Creşterea germenilor” a Dr. Anne Wigmore, apar date concrete, legate de modul de abordare, neconvenţional, a calităţii sărurilor organice (numite, mult mai elegant şi ştiinţific, BIOELEMENTE):

CHELATIZAREA este procesul prin care substanţele minerale sunt transformate într–o formă mai uşor asimilabilă.

Obişnuitele suplimente minerale, ca de exemplu făina de oase şi dolomita, sunt de cele mai multe ori nechelatizate şi, pentru a putea fi utilizate de către organismul omenesc, este nevoie ca în procesul de digestie să fie mai întâi transformate în chelaţi.

La multe persoane, procesul natural de chelatizare nu se produce în condiţii satisfăcătoare şi de aceea suplimentele minerale administrate nu sunt de nici un folos.

Dacă vă gândiţi că organismul nu poate folosi ceea ce primeşte, că la mulţi dintre noi digestia lasă de dorit, că numai 2 până la 10% din fierul administrat este absorbit şi că din acest procent infim jumătate este eliminat, atunci veţi recunoaşte cât e de important să luaţi minerale chelatizate în prealabil (69)

Prin încălzire se distrug fermenţii proprii şi substanţele aromate, se reduce conţinutul de vitamine şi se distruge echilibrul lor din cauza sensibilităţii lor diferite la căldură.

Sărurile minerale se dizolvă diferit funcţie de acelaşi factor termic şi de asemenea se strică raportul iniţial echilibrat al mineralelor din cauza solubilităţii diferite a sărurilor lor. (38)

Cercetările au pus în evidenţă faptul că mineralele anorganice trebuie consumate în doze concentrate de 10 – 20 ori mai mari decât cele care se găsesc în alimentele vii (netratate termic)pentru a obţine acelaşi efect. (70)

Doar aceste foarte scurte citate expuse, alături de mulţimea celor prezente în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”, orientează observatorul atent către o imagine clară şi neechivocă:

Nu bioelementele MINERALIZATE (prin foc sau tratamente chimice) şi apoi introduse în corp, reprezintă elementul nutritiv şi terapeutic cel mai eficient, cicalitatea acestora: chelatinizate sau nu, organicesau nu.

Altfel spus, în ultimă instanţă, totul se reduce la relaţia acestora cu sursa de provenienţă.

Astfel, mineralele şi sărurile minerale din borcanele chimiştilor sunt simple structuri minerale, nechelatinizate.

În schimb, adevăratele bioelemente din alimentele naturale, organice, vii, sunt şi ele la fel de vii, organice, asimilabile de către corpul fizic.

De aceea, nu cantitatea din dietă a acestora este aspectul cel mai relevant, ci modul de preparare a alimentelor în care se găsesc aceste structuri.

Iar, dacă luăm în considerare şi TRANSMUTATIA BIOELEMENTELOR (vezi Capitolul 6 din „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”), atunci înţelegem că problema deficitului sau excesului acestora este mult mai complexă decât la prima vedere.

Totuşi, lucrurile nu trebuie luate la modul radical.

Căci, prin introducerea unor microelemente necesare organismului, într-un anumit moment (germaniu, bor etc.), chiar dacă sunt minerale, organismul le poate vivifica, asemenea proteinelor dextrogire (sau al celorlalte structuri denaturate) – însă, cu consumul corespunzător de energie.

Totul este să nu se creeze o dependenţă continuă, ci să se permită eliberarea corpului de toxicitate, ca, prin „Forţa vindecătoare a Naturii”, necesarul principiilor nutritive să se diminueze, în mod constant, către o „Nouă Igienă a Alimentaţiei”…

 

 

FOCUL ŞI VITAMINELE

 

Exact ca şi în cazul distincţiei între bioelemente şi minerale, în ultimul timp se vorbeşte tot mai mult despre diferenţele evidenţiate, la nivel de observaţie directă, între vitaminele naturale şi cele sintetice.

Iată, în continuare, câteva citate care evidenţiază diferenţele evidente între cele două tipuri de substanţe (naturale şi sintetice), prin observaţia şi experienţa unor voci autorizate (medici şi farmacişti):

În urma gătirii, cea mai mare parte din vitamine şi minerale se pierde – se aruncă odată cu apa în care au fost gătite sau oxidează datorită temperaturii ridicate şi a contactului cu aerul.

Vitaminele de sinteză se obţin în principal din gudronul de gaze şi alţi derivaţi ai petrolului.

Şi dacă aparent, din punct de vedere chimic, ele par identice cu vitaminele naturale, din punct de vedere al acţiunii biologice, sunt un substituent inferior.

Produsele de sinteză pot avea efecte nocive asupra organismului (producătorii de vitamine avertizează asupra pericolului pe care îl implică utilizarea unor supradoze). (70)

Iată şi elemente de subtilitate biochimică – adică exact acele elemente care determină diferenţa decisivă dintre proteinele, lipidele şi glucidele denaturate de cele naturale, organice, anume, stereoizomeria optică şi chiralitatea:

Forţa şi eficacitatea unui produs depind de structura lui moleculară.

Structura moleculară a vitaminelor chimice este simetrică (chimiştii din laboratoare le construiesc astfel).

Structura moleculară a vitaminelor naturale este asimetrică.

Aceasta este regula în lumea vie şi nu se ştie de ce!

Dacă examinăm moleculele artificiale, constatăm imediat că sunt moarte: ele nu se mişcă.

Experienţa este binecunoscută: atunci când se proiectează asupra lor o rază luminoasă, aceasta rămâne absolut nemişcată.

Dimpotrivă, dacă se examinează la microscop moleculele naturale, se vede îndată că sunt vii: se mişcă.

Dacă se proiectează asupra lor o rază luminoasă, raza nu–şi menţine traiectoria; e deviată de mişcările moleculare.

Tocmai această mişcare de rotaţie, acest „dans” al moleculelor este cel care dă vitaminelor naturale energia bioelectrică.

Iar când consumăm vitaminele naturale, ele ne cedează această energie.

Sunt „donatoare de energie”. (60)

Dincolo de aspectul biochimic fundamental (stereoizomeria optică şi chiralitatea), încă de frontieră pentru ştiinţa tradiţională, remarcăm diferenţa fundamentală dintre sintetic şi natural printr-o altă metodă, acceptată şi recunoscută de ştiinţa occidentală – CROMATOGRAFIA (detaliile experimentelor dr. Ehrenfried Pfeiffer se regăsesc în acelaşi „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”):

Vitaminele naturale sunt complet diferite de cele sintetice, iar diferenţa nu este de ordin chimic, ci biologic.

Vitamina realizată în laborator prin sinteză chimică este lipsită de un element biologic primordial.

Deocamdată, acest punct de vedere nu este acceptat de toată lumea medicală, deşi dovezile sunt incontestabile şi au fost prezentate fără nici un echivoc de Dr. EHRENFRIED PFEIFFER, biochimist de prestigiu.

Pfeiffer a venit în S.U.A. imediat după cel de-al doilea război mondial şi s–a instalat la Three-Fold Farm, lângă Spring Valley, statul New-York, unde a început să aplice sistemul „biodinamic” în fabricarea compostului şi a deschis un laborator pentru studiul organismelor vii, fără descompunerea acestora în elementele lor chimice constitutive.

Încă înainte de a veni în S.U.A., Pfeiffer lucrase în Elveţia, ţara sa natală, reuşind să elaboreze „metoda cristalizării prin sensibilitate”, aplicabilă la studierea forţelor dinamice şi a caracteristicilor distincte la vegetale, la animale şi la om, mai subtile decât cele cercetate pe atunci în laboratoare.

După luni de muncă intensă, Pfeiffer a ajuns să-şi dea seama că o soluţie de clorură de cupru, la care se adăugau extrase de materie vie, se evapora relativ lent, într–un interval de 14-17 ore, lăsând pe fundul vasului un depozit cristalin a cărui structură este determinată nu numai de specia plantei din care fusese prelevat extrasul, ci şi de starea ei de sănătate. (33)

 

 

FOCUL ŞI ENZIMELE

 

Enzimele, ca cei mai eficienţi biocatalizatori ai organismului oricărei vieţuitoare, au un rol deosebit de important în reglarea consumului energetic cu care se realizează diversele reacţii biochimice în organism.

Economiile de energie realizate prin utilizarea acestor biocatalizatori sunt, prin însumare şi integrare, de-a dreptul impresionante.

Deşi enzimele alimentare le regăsim printre sucurile digestive ale diferitelor organe digestive, aportul exogen (din exterior) de enzime alimentare în forma lor activă (şi nu inactivă sau legate cu alte structuri, cum sunt mare parte din fermenţii digestivi ai organismului) asigură prezenţa lor în cantităţi suficiente pentru digestie, dar mai ales realizează o mare economie de energie, scăzând considerabil solicitarea asupra organelor secretante de fermenţi digestivi.

Acest aspect se poate realiza doar prin aportul alimentelor naturale, crude, vii, organice – ca surse de enzime alimentare.

Pare minor la prima vedere, dar, adunate toate aceste economii, rezultă un mare avantaj pentru organismul care primeşte hrană naturală, mai ales când este vorba de boală.

Facilitând în mod spectaculos reacţiile biochimice ale organismului, aceşti deosebiţi şi unici biocatalizatori, susţin şi compensează consumul energetic al acestuia, în lupta, uneori dramatică, cu boala.

Iată câteva informaţii generale despre enzime („Introducere în enzimologie”, a biochimiştilor I.F.Dumitru şi D. Iordăchescu), pentru o mai bună familiarizare cu noţiunea şi realitatea reprezentată de acest „suport al viului”:

Enzimele sunt catalizatorii biochimici specifici reacţiilor chimice care au loc în organismele vii.

Fiecare enzimă conţine o secvenţă unică din aproximativ 20 de L – aminoacizi, legaţi prin legături peptidice.

Diferitele enzime variază nu numai prin secvenţa resturilor de aminoacizi, ci şi prin compoziţia lor procentuală.

Catena polipeptidică a enzimei prezintă o serie de plieri care conduc la structuri spaţiale extrem de complexe, conformaţii care condiţionează manifestarea anumitor funcţii biologice.

Structura tridimensională este o consecinţă a secvenţei primare a resturilor de aminoacizi care alcătuiesc catena peptidică a enzimei respective.

Aceste plieri realizează o regiune „geometric discretă” numită „centru catalitic activ”, responsabilă pentru actul catalitic.

În cazul enzimelor holoproteine, centrul activ este alcătuit din resturi de aminoacizi, care pot fi situaţi în poziţii diferite ale catenei polipeptidice, însă apropiate în spaţiu şi grupate pe o arie cu un diametru de aproximativ 15 – 20 A.

Denaturarea enzimei care survine în urma acţiunii unor factori fizico – chimici (temperatura – mai mare de 40 grade C, radiaţiile ionizante, ultrasunetele, acizii sau bazele tari, detergenţii, sărurile metalelor grele) se soldează cu pierderea funcţiei biocatalitice datorită modificărilor care apar la nivelul structurii tridimensionale a enzimei şi care alterează conformaţia centrului activ.(27)

Enzimele sunt implicate în fiecare funcţie biologică şi proces fiziologic din organism, incluzînd digestia şi metabolismul, răspunsul imunitar şi diviziunea celulară, activitatea cerebrală şi musculară, sinteza proteică şi activitatea antioxidantă.

Aproximativ 5000 de enzime diferite au fost până acum identificate, fiecare cu funcţia ei specifică şi fiecare solicitînd anumite condiţii de temperatură şi pH; probabil există însă mii de alte enzime despre care nu ştim nimic.

Fără ele, întreg corpul s-ar uza rapid până la distrugere.

Energia enzimatică poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul unor instrumente ştiinţifice care detectează forma de radiaţie emisă atunci când enzimele acţionează.

Nici un alt tip de substanţă biochimică nu denotă astfel de proprietăţi.

Aceste enzime sunt complet distruse în alimente prin coacere, pasteurizare, conservare, adăugare de aditivi chimici, expunere la microunde şi la temperaturi mai mari de 40 grade C.

Nici o vitamină, nici un mineral sau o altă substanţă nutritivă nu poate substitui munca acestor enzime; în lipsa lor, alimentele gătite sau preparate industrial sunt digerate numai parţial în stomac, fapt care permite bacteriilor omniprezente să fermenteze hidraţii de carbon şi să escompună proteinele, producând tulburări digestive şi alte probleme de sănătate.

Aceste enzime măresc eficienţa sistemului imunitar permiţându-i să digere mai uşor celulele bolnave sau moarte, să elimine tumorile şi chisturile, să distrugă depozitele de colesterol, bacteriile şi virusurile, îndepărtând din organism orice alt element nedorit compus din proteine, grăsimi şi hidraţi de carbon. (10)

Tot în sensul imaginilor anterioare se exprimă şi medicul naturopat elveţian ERNST GUNTHER, care a aprofundat cercetările americanului EDWARD HOWELL – cel care, în 1940,a prezentat detaliat acţiunea enzimelor în „Journal of the American Association for Medical Physical Research” din 15 Aprilie 1940, în care arăta că enzimele sunt purtătoarele vieţii în orice fiinţă.

Cea mai bună încheiere a acestui subiect nu se poate realiza altfel decât prin redarea unui pasaj foarte semnificativ, care cuprinde opinia cercetătorilor americani din cadrul „Norwalk Laboratory of Nutritional Chemistry and Scientific Research” („Laboratorul Norwalk de chimie nutriţională şi cercetări ştiinţifice”) – una din instituţiile cele mai autorizate în domeniul nutriţiei umane.

Această opinie a cercetătorilor americani, referitoare la subiectul enzimelor, face – într-o sintetică încheiere – o trimitere generală către întreaga problematică prezentată aici:

Marea lege a vieţii ar fi împrospătarea.

Asta înseamnă că stocul de elemente conţinut de fiecare organism uman (oxigen, carbon, hidrogen, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf, sodiu, magneziu, fier, iod, clor, fluor,etc.) trebuie înlocuit zilnic sau aproape.

Pentru ca să poată fi asimilate şi deci să ajute eficient la regenerarea numărului imens de celule ce alcătuiesc ţesuturile, organele, sângele, în fine tot ce formează complicata maşină „cibernetică” a fiinţei umane, toate aceste substanţe nutritive trebuie să fie organice, adică vitale.

Când balanţa lor în organism se dezechilibrează, mai devreme sau mai târziu, apare toxemia, manifestată într-o formă sau alta, îmbolnăvind un organ sau altul, dereglând o funcţie fiziologică sau alta.

Cu alte cuvinte, cheia unei alimentaţii raţionale ar fi VIAŢA, prezenţa ei în hrana noastră.

Dar ceea ce o menţine şi o susţine în principal sunt ENZIMELE, acele particule intim implicate în acţiunea fiecărui atom nu doar din corpul omenesc (şi are miliarde), ci din vegetale, din seminţe, din orice forme de viaţă de pe pământ.

Ori, enzimele sunt foarte sensibile la temperaturile – de fierbere, coacere, rafinare şi prelucrare – la care au loc toate procesele de preparare a hranei (fie industriale, fie casnice).

S-a constatat că la 118-120 grade F (adică 38-40 grade C) enzimele devin trândave, molatice, relaxate.

La 130 de grade F (circa 42 grade C) viaţa enzimelor s-a stins.

La fel şi oxigenul, e un element esenţial în procesele vitale din organism.

Ori de îndată ce alimentele sunt gătite, prelucrate, atât oxigenul, cât şi enzimele, sunt degradate, iar forţa necesară regenerării miliardelor de celule din corpul şi creierul nostru, e risipită, pierdută fără rost.

Faptul că generaţii întregi de oameni au trăit şi trăiesc în continuare hrănindu-se exclusiv cu mâncare gătită, nu e un argument că fiinţa lor vie e rezultatul hrănirii cu acest fel de hrană.

Condiţia toxică în care-şi fac existenţa un număr în creştere de oameni, mărirea exagerată a consumului de medicamente, aglomerările din spitale, ratele înalte ale deceselor din cauza infarctului, accidentele vasculare, ale emfizemului, senilităţii pretimpurii etc., pot fi aduse drept argumente la fel, ba chiar mai puternice decât primul.”

 

 

RADICALI LIBERI ŞI BIOANTIOXIDANŢI

 

Problematica radicalilor liberi şi a bioantioxidanţilor endogeni (produşi în organism) şi exogeni (din exterior) ocupă un loc deosebit de important în explicarea şi susţinerea teoriei acestui sistem alimentar.

Privind strict biochimic, acest aspect ar reprezenta punctul central în jurul căruia ar gravita celelalte argumente.

Însă, biofizica structurilor intime ale materiei (până la nivel subcuantic), cu argumente de un tip nou – privind izomeria levogiră a materiei vii, alături de evidenţierea calităţii radiaţiei bioelectroluminiscente a aceluiaşi tip de materie – orientează argumentaţia nutriţiei naturale şi din perspective noi, neconvenţionale, însă, tot ştiinţifice.

Sistematizînd informaţiile medicale, din literatura medicală de specialitate, se poate spune că la nivel celular şi subcelular echilibrul toxicologic este menţinut prin cele două sisteme fireşti: unul de degradare şi celălalt de protecţie.

Dacă sistemul de degradare se referă la elementele toxice celulare, rezultate în urma diferitelor operaţii oxidative din cadrul Ciclului Krebs de obţinere a energiei celulare, celălalt sistem face apel la resursele organismului de neutralizare a acestor toxine rezultate (de fapt, structuri dezechilibrante în economia lanţului de reacţii metabolice).

Printre multe alte niveluri de transformare din cadrul ciclului metabolic, pentru noi prezintă importanţă oxidarea enzimatică a biostructurilor, cu generarea produşilor de degradare parţială a oxigenului, respectiv radicalii liberi ai oxigenului.

Aceştia – alături de produşii de degradare ai acizilor graşi nesaturaţi (radicali liberi ai acestoraşi peroxizi lipidici)şi de xenobiotice(în realitate, metaboliţi mai mult sau mai puţin toxici ai substanţelor străine organismului, potenţial nocive) – se constituie ca elemente principale în cadrul sistemului de degradare a celulelor, prin acţiunea lor citotoxică recunoscută.

1. Radicalii liberi ai oxigenului se referă la speciile reactive ale oxigenului, rezultaţi în urma oxidării substratelor energetice la diferite niveluri (a ubichinonelor, în mitocondrii sau a citocromului P450, în membranele microzomiale), prin reducerea în trepte a oxigenului.

2. Lipoperoxizi şi liporadicali.

Radicalii liberi ai oxigenului acţionează cu predilecţie asupra acizilor graşi nesaturaţi (mai ales cei polinesaturaţi) din structura fosfolipidică a membranei celulare, transformarea acizilor graşi evoluând sub acţiune enzimatică pe două căi, cu formare de peroxizi lipidici şi radicalui liberi – calea ciclo-oxigenazei şi calea lipo-oxigenazei. (14)

3. Xenobioticele (mutagene, carcinogene, medicamente, pesticide, coloranţi) sunt substanţe străine organismului care, odată pătrunse suferă o completă biotransformare.

La acest proces participă un întreg complex enzimatic care, prin transformarea xenobioticelor în organism, poate conduce la formarea unor metaboliţi mai mult sau mai puţin activi faţă de produşii iniţiali. (19)

În paralel, pentru realizarea unui eficient şi armonios echilibru, organismul şi-a creat sistemul de protecţie, de apărare în faţa acestor potenţiali agresori, prin două mari grupe de entităţi structurale: antiradicaliişibioantioxidanţii.

Dacă cele trei categorii de substanţe enumerate mai sus aparţin sistemului de degradare, să vedem acum şi componentele sistemului protectiv, cel care se opune primului.

ANTIRADICALII şi BIOANTIOXIDANTII sunt de două tipuri: enzimatici şi neenzimatici.

Între aceştia, avem două enzime deosebit de importante în acţiunea de neutralizare a radicalilor liberi, superoxiddismutaza (SOD) şi glutationperoxidaza (GP) şi o substanţă de mare eficienţă, glutationul.

Astfel, cea mai importantă reacţie de protecţie care acţionează în „prima linie” de apărare celulară, neutralizînd peste 90% din radicalii liberi formaţi este reacţia de dismutare, care prezintă principalul avantaj că nu utilizează ca substrat compuşi esenţiali pentru celulă.

Procesul este catalizat de superoxiddismutază, considerată de unii cercetători ca fiind cea mai importantă enzimă a vieţii aerobe, datorită eficienţei cu care realizează neutralizarea radicalilor citotoxici.

Apa oxigenată formată este descompusă de catalază în apă şi oxigen molecular.(19)

Dincolo de această sumară prezentare de mai sus, a componentelor celor două sisteme – de protecţie şi degradare, este necesară o mai precisă explicare a acţiunilor şi efectelor acestora, a fiecăruia în parte.

Pentru aceasta am ales o foarte bună descriere a acestora din „Cartea completă de medicină tradiţională chineză”, intens citată până acum.

Într-o prezentare deloc „tradiţională”, chiar nonconformistă, autorul Daniel Reid, precizează (mult mai în detaliu veţi găsi în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”):

Radicalii liberi sunt molecule înalt reactive cu un electron impar sau „liber” pe orbitalul extern – condiţie de dezechilibru care transformă aceste molecule fragmentate în agenţi foarte instabili şi periculoşi din punct de vadere biochimic.

Doctorul Harman descrie activitatea radicalilor liberi ca pe un fel de „iradiere internă” care atacă şi distruge fără cruţare celulele şi ţesuturile, provocînd diverse simptome atribuite în mod obişnuit îmbătrânirii: zbârcirea pielii, pete pigmentare, cataractă, artrită, senilitate, cancer şi alte stări degenerative.

Astăzi există prea multe surse noi, artificiale de radicali liberi pe care mecanismele naturale de apărare ale organismului nu le mai pot stăpâni.

Sursele externe de radicali liberi includ radiaţia nucleară, razele X şi microundele, metale toxice ca aluminiul şi cadmiul din apa potabilă, smogul, aditivii alimentari chimici, fumul de ţigară, gazele de eşapament şi, poate cea mai semnificativă, oxidarea grăsimilor artificiale (ca de exemplu uleiurile vegetale hidrogenate) în ţesuturile organice.

Toate uleiurile vegetale hidrogenate sunt adevărate bombe cu radicali liberi care explodează în momentul în care le consumaţi.

Acestea includ margarina, sosurile îmbuteliate pentru salate, uleiurile de gătit, cremele fără lapte.

Deoarece temperatura înaltă accelerează procesul de oxidare, toate alimentele ţinute îndelung pe foc au un conţinut ridicat de radicali liberi.

În opinia Dr. Harman şi a altor oameni de ştiinţă, oxidarea grăsimilor nesaturate în organismul uman este principala cauză a patologiei celulare asociate procesului de îmbătrânire.

Dintre toate ţesuturile, creierul conţine cel mai înalt procent de grăsimi nesaturate, astfel că celulele acestuia sunt cele mai vulnerabile la atacul radicalilor liberi formaţi prin peroxidarea lipidelor.

Dietele moderne, mai ales în lumea occidentală, au înlocuit multe grăsimi naturale cu grăsimi artificiale nesaturate, produse din uleiuri vegetale hidrogenate alterate din punct de vedere chimic şi private de substanţele nuritive.

Primul pas constă în eliminarea pe cât posibil a tuturor surselor de radicali liberi ca: grăsimile nesaturate, apa de la robinet, aparatele cu microunde.

Radicalii liberi înalt reactivi ce distrud ADN-ul (acid dezoxiribonucleic – substanţă complexă ce se găseşte în nucleul celulelor vii şi are un rol important în transmiterea ereditară a unor caractere şi însuşiri), ucid celulele şi cauzează îmbolnăviri de cancer sunt prezenţi pretutindeni în mediul ambiant.

Apariţia lor se datorează diverselor toxine ca: pesticide, fertilizatori sintetici, aditivi alimentari, metale grele şi chimicale toxice în apă, aer poluat, raze X sau alte radiaţii, uleiuri vegetale hidrogenate, hormoni artificiali în carnea animalelor şi a păsărilor, stresul cronic şi reacţiile metabolice normale.(10)

Peroxizii conţinuţi în alimente sunt uşor asimilaţi de organism şi induc rapid formarea de peroxizi atât în ficat, cât şi în ţesutul gras, putând exercita acţiuni negative asupra structurilor celulare.

Studiile efectuate de MATSUO, privind toxicitatea grăsimii de peşte oxidate, au stabilit că peroxizii formaţi provoacă denaturarea şi precipitarea proteinelor, ceea ce influenţează negativ asupra unui număr mare de enzime.

La iepuri, după ingerarea peroxizilor, s-au evidenţiat transformări importante în stomac, intestin şi ficat, expermentul terminându-se cu moartea animalului.

Autorul a stabilit că gradul de toxicitate a grăsimii de peşte creşte paralel cu cantitatea de peroxizi.

Benes şi Setlacek au studiat influenţa uleiului de floarea-soarelui cu nivel diferit de peroxidare asupra şoarecilor albi şi au constatat că acesta deprimă creşterea animalelor tinere şi exercită un efect toxic general, care produce, în final, moartea.

Gradul de toxicitate este, de asemenea, proporţional cu cantitatea de peroxizi din ulei.

Folosirea repetată, în alimentaţie, a grăsimilor peroxidate reduce capacitatea antioxidantă naturală a organismului, care nu poate face faţă aportului exogen de peroxizi, iar aceştia pot avea efecte negative.

Pătrunderea în organism a unui exces de compuşi peroxidici conduce la intensificarea oxidării biolipidelor din membrana celulară, ceea ce necesită un consum suplimentar de antioxidanţi şi produce micşorarea rezervelor ţesuturilor în aceşti compuşi.

Deoarece peroxizii lipidici, chiar în concentraţii mici, exercită efecte biologice puternice, acumularea lor peste capacitatea de neutralizare a bioantioxidanţilor din ţesuturi poate conduce la dezorganizarea metabolismului celular.

Capacitatea organismului de a regla procesele biochimice se reduce odată cu micşorarea rezervei de bioantioxidanţi, ceea ce determină o dereglare a proceselor metabolice la nivelul celulei, cu consecinţe grave asupra stării de sănătate. (24)

Radicalii liberi ai oxigenului au efecte mutagenice în testele pe bacterii.

Aceştia provoacă rupturi ale lanţului de ADN şi injurii ale bazelor purinice, acţiune inhibată de SOD şi catalază.

Se conturerază tot mai mult ideea susţinută de numeroase date experimentale că, la nivelul celular, există un mecanism comun de declanşare a patologiei (Pryor şi Fridovich, Olinescu, Porter şi Whelan), acesta fiind mediat de radicalii liberi şi peroxidarea lipidică.

Se consideră că majoritatea bolilor metabolice au un factor comun: peroxidarea lipidelor din membrane, care induce, în funcţie de situaţia concretă a celulei-ţintă, un anumit tip de dismetabolie.

Tot aşa se consideră că la un mecanism comun de declanşare a patologiilor există un răspuns comun de protecţie reprezentat prin sistemul de antioxidare celular. (14)

Credem că este important de subliniat o idee care, poate că nu a fost prea bine aprofundată până acum în expunere.

Anume, că nu prezenţa pur şi simplu a radicalilor liberi şi peroxizilor este nocivă, ci dezechilibrul – prin exces – dintre aceştia şi biooantioxidanţi.

Raportul dintre concentraţia de radicali liberi şi concentraţia de antioxidanţi este o valoare constantă.

Creşterea sau diminuarea concentraţiei normale de peroxizi conduce la o accelerare sau inhibare a divizării celulelor, prima situaţie ducând la o creştere necontrolată a acestora.(19)

În concluzie, putem spune că orice încălzire intensă a unui aliment ce conţine acizi graşi nesaturaţi se însoţeşte de cascada reacţiilor de formare a peroxizilor şi radicalilor, mecanism de acţiune sistematizat astfel:

Formare de radicali primari şi peroxizi -> Reducerea activităţii antioxidante -> Acumularea de produşi secundari -> Efecte biologice şi chimice. (19)

Sub acţiunea stresului termic intens, orice aliment suferă procesul de oxidare cu generarea unei cantităţi mai mare sau mai redusă de radicali liberi ai oxigenului care atacă imediat structurile lipidice de tip acid gras nesaturat din aliment, cu generarea peroxizilor lipidici şi a radicalilor acestora.

Dacă studiem toate grupele de produse alimentare pe rând, se observă că principalele grupe alimentare utilizate de orice individ în alimentaţia tradiţională este o bogată sursă de peroxizi şi radicali:

  • carne şi preparate (prin prăjire s-au descoperit cantităţi mari de peroxizi prin denaturarea structurii lipidice a membranei celulare a ţesutului respectiv),
  • lapte şi derivate (în secial laptele praf şi laptele fiert sau chiar pasteurizat),
  • ouăle, mai ales cele prăjite,
  • uleiul simplu, rafinat, dar şi din
  • grăsimile hidrogenate, gen margarină, plantol (utilizat la biscuiţi şi în alte preparate similare.

Acelaşi lucru despre peroxizii rezultaţi prin prăjirea diverselor alimente.

Încercând o sistematizare şi o sinteză a tuturor acestor variate informaţii, putem spune: apariţia dezechilibrului, apoi mărirea în timp a acestui dezechilibru al raportului dintre componentele sistemului de degradare (radicali liberi, peroxizi, xenobiotice) şi cel de protecţie (antiradicali, bioantioxidanţi) în favoarea celui dintâi duce la apariţia agresiunilor, adică la o creştere a gradului de dezordine în organism (CREŞTEREA ENTROPIEI).

În acest fel, sistemul de degradare – compensat prin sistemul protectiv – devine unul de agresiune (decompensat).

EXCESUL elementelor sistemului de degradare, devenit agresiv, este în acest fel nociv, deci toxic.

Acestea sunt TOXINELE mult vehiculate în sistemul de medicină naturală; acestea sunt sursele principale de intoxicare a organismului în etapa primă, a degenerării organismului.

Asupra acestora se concentrează, în ultimă instanţă, etapa următoare, cea a dezintoxicării (regenerării)…

Acumularea de radicali liberi şi xenobiotice în organism, se realizează în timp îndelungat – ani şi zeci de ani, încă din momentul naşterii, la copiii alăptaţi artificial (a se vedea calitatea laptelui praf, mai ales al celui încălzit pe tamburi).

Se realizează puţin câte puţin, ca o otrăvire lentă – exact ca la bolile profesionale cu diverse intoxicaţii cronice sau cu metale, când efectele medicale sunt descoperite abia după zeci de ani.

Momentul de recunoaştere este dat de apariţia bruscă a unui oarecare simptom – dovadă că sistemul de protecţie este total depăşit şi nu mai poate face faţă.

Acest fenomen de intoxicare cronică, continuă a organismului prin alimentaţia tradiţională permite adaptarea continuă a organismului până la limita-prag, când nu mai poate face faţă agresiunilor toxinelor, cu apariţia corespunzătoare a bolilor.

Aceleaşi substanţe introduse în cantităţi infinitezimale, cu doze treptat crescânde vor adapta organismul astfel că, la un moment dat, o doză de otravă recunoscută ca letală nu va mai produce nici un efect simptomatic asupra organismului, acesta apărând ca imun la această otravă (tehnică utilizată de îmblânzitorii de animale veninoase).

Ca şi concluzie generală, putem spune că tratamentul termic al alimentelor, generator de diverse substanţe toxice, reprezintă una din principalele surse de intoxicare a organismului.

Prin generarea şi amplificarea dezechilibrului, dintre elementele sistemului de degradare şi cel de protecţie, se produce o otrăvire cronică, zi de zi, an de an, toată viaţa – de la naştere până în momentul degradării supreme (moartea)…