• Introducere: şi totuşi, De Ce FĂRĂ CARNE?
• SCURTĂ ISTORIE a hranei fără carne
• Argumente BIOSTATISTICE ale hranei fără carne
• Argumentele ANATOMIEI şi FIZIOLOGIEI Comparate
• Argumente BIOCHIMICE, SEROLOGICE şi IMUNOLOGICE
• pH-UL şi echilibrul ACIDO-BAZIC
• Perturbarea echilibrului dintre Flora Microbiană de FERMENTAŢIE şi de PUTREFACŢIE
• Falsa problemă a PROTEINELOR şi BIOELEMENTELOR
• Argumentele IZOMERIEI OPTICE şi a CHIRALITĂŢII
• TOXICOLOGIA produselor din carne

 

Introducere: şi totuşi, De Ce FĂRĂ CARNE?

 

Cuvântul „VEGETARIAN” este derivat din cuvântul latin „VEGETUS”, care înseamnă „ACTIV, IUBITOR DE VIAŢĂ”.

Primul care şi–a exprimat efectiv protestul faţă de consumul exagerat de carne (în epoca modernă) a fost francezul GLEIZES, care a publicat în 1840 lucrarea „La Thalysie” (thalysianism = vegetarism; Thalysia=sărbătoare a recoltei în onoarea zeiţei Demeter, zeiţa cerealelor)

Această carte a devenit imediat cunoscută în întrega lume. Ea poate fi numită Biblia Vegetarismului.

VEGETARISMUL era un cuvânt necunoscut în 1840. El a fost creat în 1847 în Ramsgate, Anglia, când s–a înfiinţat „English Vegetarian Society” cu scopul precis de a propaga alimentaţia vegetariană.

Asociaţii de vegetarieni au crescut ca din pământ roditor în a doua jumătate a secolului al XIX–lea, mai întâi în ţările anglo–saxone de unde s–au răspândit în întreaga lume apuseană.

Conform statutului Uniunii Internaţionale a Vegetarienilor, se poate declara vegetarian oricine renunţă la consumul alimentelor ce provin de la animalele ucise.

Un vegetarian nu va consuma carnea mamiferelor, păsărilor, peştilor, crustaceelor, moluştelor şi nici grăsimi animale, cum ar fi slănina sau untura de vită sau de porc

Alături de vegetarieni există şi adepţi ai „veganismului”, VEGANII.

Aceştia sunt vegetarienii care au exclus din alimentaţia lor chiar şi produsele lactate şi ouăle (produsele animale). (62)

Despre carne – „principala sursă de proteine animale”, după expresia preferată a multora – s-ar putea discuta enorm. Aici este esenţialul punct de pornire a călătoriei noastre prin „Universul Alimentaţiei Naturale” – în fapt, punctul nodal în jurul căruia gravitează orice discuţie legată de hrana naturală.

Primul pas elementar în revenirea la un mod natural de nutriţie implică tocmai acest aspect primordial: renunţarea (eliberarea de) la carne, adică evitarea „sacrificării” animalelor, deci, mai simplu şi limpede spus: oprirea uciderii unor fiinţe vii, aflate, asemenea organismului uman, pe propriul lor drum de experienţă şi Viaţă, cu propriile senzaţii şi trăiri reale.

Pentru marea majoritate a oamenilor, revenirea la o hrană naturală, sănătoasă, implică reamintirea sensului acestui simplu gest alimentar: acela de a introduce reflex „concentratul de proteine”, adică bucata de carne.

Privind flămânzi friptura, deseori oamenii uită de viaţa ce a animat cu foarte puţin timp în urmă şi acea bucată „gustoasă” şi „nutritivă”.

Se uită că, indiferent de circumstanţe (exceptând, evident, situaţiile extreme, de „legitimă apărare”), luarea vieţii unei fiinţe, chiar inferioară pe scara evolutivă, se cheamă tot crimă, şi NU sacrificiu (adică „oficiu sacru”, dat de nevoia absolută la subzistenţă, aşa cum se întâmpla odată – ceea ce, în prezent, omului modern, înconjurat de o multitudine de facilităţi de vieţuire, şi, în curs de spiritualizare, acest sacrificiu al regnului animal i-a devenit absolut inutil şi gratuit).

Acest lucru se observă foarte uşor prin acceptarea unor ramuri „sportive”, ca pescuitul şi vânatul.

De la nevoie la plăcere a fost un drum lung, care sugerează că, în prezent, prin oferirea unui confort tehnologic şi suficient aport nutriţional, printr-o multitudine de alte surse şi resurse naturale, SACRIFICIUL S-A ÎNCHEIAT: a venit vremea unei veritabile regăsiri a speciei umane prin Redescoperirea adevăratului OM, aflat în armonie cu întreaga Natură.

Această abordare, mai degrabă filozofică, legată de consumul de carne, are rostul său, căci nu putem vorbi de dezvoltarea ştiinţei, a evoluţiei materiale şi a spiritului uman, fără o NOUĂ ATITUDINE faţă de tot ceea ce ne înconjoară – un nou mod de a percepe Realitatea.

Atâta timp cât fiinţele umane declarate a fi oameni vor căuta în continuare să subjuge şi să domine natura, să profite continuu de pe urma ei, să folosească minunatele şi utilele descoperiri tehnologice în scopuri ce promovează plăcerea în dauna sănătăţii, să vadă în regnul animal doar „surse de proteine de calitate superioară” şi materie primă pentru sucurile digestive – OM-ul real nu se va putea exprima cu adevărat, în Adevăr.

Acesta nu-şi va putea dezvolta la modul real, calităţile umane, promovate prin integritate şi responsabilitate individuală.

Poate că, nu întâmplător, s-a remarcat foarte clar, cum popoarele „mari mâncătoare de carne”, ale Occidentului, în general, au un grad crescut de agresivitate, de agitaţie, nelinişte şi stress, faţă de orientalul mult mai calm, stăpân pe gândurile şi reflexele sale (evident, nu se generalizează, fiind vorba de o dominantă relativă).

Şi poate că, de aceea, poporul trăitor pe aceste meleaguri (fie geto-dac, fie valah, ardelean, moldovean sau, simplu şi actual, român), cunoscut de istorici ca „mâncător de lapte”, este cunoscut de aceiaşi istorici ca unul din cele mai puţine agresive popoare, răbdător şi îndurător cu demnitate a multor „furtuni” în istorie.

Caracterul arhicunoscut, de paşnic şi ospitalier, al românului, poate avea o relaţie mult mai strânsă şi profundă, decât la prima vedere, cu apelativul de „mâncător de lapte” şi „mămăligar”, după cum este (re)cunoscut în istorie.

Actualmente, ultimul termen este perceput ca jignitor şi batjocoritor, dar mămăliga, la origine semnifica altceva decât „fiertura moale de mălai de porumb”, şi anume coleaşa, galeta – adică „pâinea primitivă”, care la origine era, în fapt, azima.

Astfel că distincţia nu pare chiar aşa hazardată (Claudian în „Istoria alimentaţiei” a explicat clar aceasta): pe de o parte azima şi mămăliga poporului paşnic şi „mâncător de lapte”, şi pe de altă parte „bucata de carne” al occidentalul cuceritor şi „mâncător de carne”…

Această relaţie exprimă clar şi mai mult decât evident, o realitate mai puţin evidentă, la prima vedere: dezvoltarea laturii profund umane, integre şi spirituale, din fiinţa umană, implică renunţarea la sacrificiul devenit gratuit (deci, crimă) al regnului animal.

Acest lucru nu se poate realiza dintr-o dată, ci necesită mult timp şi multă răbdare, căci nu este vorba aici de a renunţa la moleculele proteice animale de tip carnat, ci de a înţelege că OM-ul, ca fiinţă – a cărui principală şi reală calitate este Viaţa – trebuie să respecte Viaţa, indiferent de forma în care se găseşte aceasta!

Această solicitare, a Universului şi a Vieţii, nu-i deloc absurdă sau frustrantă, ci dimpotrivă, firească şi naturală.

Cine şi-a propus să meargă mai departe pe „lungul drum spre sine însuşi”, adică pe „Calea Re-Cunoaşterii de Sine”, poate înţelege, trăind în interiorul său această realitate, dincolo de informaţiile strict medicale sau de altă natură materială.

Acesta va transcende reacţia instinctuală iniţială, urmând Impulsul interior al Vocii tăcute…

De aceea, Noua Energie a Noii Lumi în care tocmai intrăm Acum, solicită din plin, renunţarea la ipocrizie: SE VORBESTE DE SPIRITUALITATE, de „Medicina Vieţii”, se promovează diferite terapii naturale care au ca sens sprijinul vieţii (umane) şi, în acelaşi timp, SE URMEAZA ACEEAŞI PORNIRE GUSTATIVĂ CE ARE CA FINALITATE UCIDEREA ANIMALULUI, adică a unei forme de Viaţă!…

 

 

SCURTĂ ISTORIE a hranei fără carne

 

În Capitolul 2 al „Tratatului pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului” au fost prezentate, printre altele, suficiente personalităţi istorice din diverse categorii intelectuale ale antichităţii (HESIOD, EMPEDOCLE, SOCRATE, PLATON, DIOGENE, PLUTARH, SENECA etc.) care promovau, practic, Alimentaţia Naturală, având ca numitor comun eliberarea de carne (prin care se elimină eliminarea animalelor…).

Se pare că lista este, totuşi, mult extinsă în această privinţă, cu şi mai multe personalităţi importante în istorie care şi-au expus exact acest punctul de vedere, privind alimentaţia fără carne:

• PITAGORA
• SOCRATE
• PLINIU
• ZARATHUSTRA
• BUDDHA
• CONFUCIUS
• HOMER
• HYPOCRATE
• FRANCISC de ASSISSI
• VOLTAIRE
• JEAN JAQUES ROUSSEAU
• LEV TOLSTOI
• THOMAS ALVA EDISON
• GEORGE BERNARD SHAW
• ALBERT SCHWEITZER
• ALBERT EINSTEIN
• CLEMENT din ALEXANDRIA
• VASILE cel MARE, episcop al Cesareei
• IOAN „GURĂ de AUR” (din Antiohia)
• SYLVESTER GRAHAM
• PAVEL VASICI UNGUREANU, etc.

PITAGORAPITAGORA era considerat fondatorul mişcării vegetariene.

El spunea: „Aceia care ucid animalele şi le mănâncă carnea, vor avea cu atât mai mult tendinţa să–şi masacreze semenii”.

Pitagora, care a trăit foarte mult pentru epoca sa – 76 de ani – se hrănea numai cu pâine, miere, fructe şi legume, refuzând să jertfească orice fel de sânge zeilor

Acest filozof, căruia nu îi datorăm numai multe axiome matematice, ci şi teoria mulţimilor, avea o repulsie atât de mare faţă de uciderea animalelor, încât nu putea nici să privească pe vânători sau pe măcelari

Nu trebuie să ne uimească faptul că SOCRATESOCRATE, ucenic al lui Pitagora, era un consumator convins de fructe şi cereale.

EGIPTENII, porecliţi „mâncătorii de pâine” aveau o dietă compusă în cea mai mare parte din vegetale, aşa cum arată conţinutul intestinal al mumiilor

VEDA, cartea sfântă a indienilor, conţine elogii pentru un regim fără carne

În India secolului II î.Ch. vacile de lapte beneficiau de îngrijiri speciale.

Tăierea unei vaci era considerată o crimă gravă, egală cu uciderea unui om de castă superioară şi pedepsită aspru: „Nici un drept natural nu autorizează omul să condamne la moarte un animal şi mai ales vaca care hrăneşte cu laptele său viţelul şi chiar pe stăpânul ei, omul.” (58)

PLINIUPLINIU, renumitul naturalist roman, ucis odată cu distrugerea Pompeiului (anul 79), consuma cu deosebită plăcere vegetalele, pe care le amintea în toate scrisorile sale

Dacă cineva ar fi fost invitat la masa sa, ar fi fost servit numai cu vegetale. (31)

Dacă îi lăsăm la o parte pe marii înţelepţi ai Orientului, ca ZARATHUSTRAZARATHUSTRA, BUDDHABUDDHA, CONFUCIUSCONFUCIUS care au susţinut vegetarismul şi ne vom limita la cultura apuseană îl vom întâlni pe Homer ca fiind vegetarian convins.

În „Odiseea”, HOMERHOMER descrie o grupă de oameni, care sacrifica animalele fără nici un fel de prejudecăţi şi pentru această faptă. lor li se promitea o amarnică pedeapsă din partea zeilor

Care medic se mai gândeşte astăzi că HYPOCRATEHYPOCRATE, părintele medicinei, al cărui jurământ este depus de fiecare medic, se opunea consumului de carne?

PLATONPLATON, elevul lui Socrate, este cel care susţine că orice consum de carne te face persoană aspră, în timp ce consumul de plante şi fructe ţine Viu spiritul oamenilor

FRANCISC de ASSISSIFRANCISC de ASSISSI, întemeietorul ordinului franciscanilor, a pledat întrega sa viaţă pentru o atitudine de iubire faţă de animale şi el însuşi se hrănea doar cu produse vegetale

VOLTAIREVOLTAIRE, cu spiritul său critic, care nu cruţa pe nimeni în scrierile sale, a devenit la maturitate vegetarian, pentru că a descoperit prin studiile sale că cei mai nobili bărbaţi din istoria spiritualităţii respingeau sacrificarea animalelor

Ca şi Pitagora, Voltaire a făcut o legătură directă între consumul masiv de carne, sacrificarea animalelor şi numărul tot mai crescut al ororilor de război

JEAN JAQUES ROUSSEAUJEAN JAQUES ROUSSEAU se apropie de aceeaşi concepţie, după care consumatorii de carne sunt mai duri decât consumatorii de produse vegetale, şi în cunoscutul său roman „Emile”, unde afirmă că la copii se observă o respingere instinctivă a consumului de carne, ei preferând să mănânce fructe.

LEV TOLSTOILEV TOLSTOI a devenit la maturitate vegetarian. În tinereţea sa obişnuia să participe la vânători, dar avea repulsie faţă de ele

El nu vedea nici o diferenţă între suferinţa unui om şi suferinţa unui animal

Pentru adepţii convinşi ai tehnicii, poate nu este rău să amintim că datorăm invenţia becului spiritului limpede şi viu al vegetarianului THOMAS ALVA EDISONTHOMAS ALVA EDISON

El nu a fost numai un vegetarian convins, ci şi un oponent hotărât al vânătorii.

Poate datorită stilului său de viaţă vegetarian a putut atinge vârsta de 84 de ani.

Acest record a fost întrecut de scriitorul englez, GEORGE BERNARD SHAWGEORGE BERNARD SHAW, laureat al premiului Nobel pentru literatură, care a trăit 94 de ani.

Shaw a crezut în dreptul fiecărei creaturi la viaţă şi afirmă că este de neacceptat ideea ca oamenii civilizaţi să se hrănească cu animalele

Mai recent, sunt de remarcat filosoful ALBERT SCHWEITZERALBERT SCHWEITZER, care considera vegetarismul un lucru de la sine înţeles şi, de asemenea, ALBERT EINSTEINALBERT EINSTEIN, marele savant, căruia îi datorăm teoria relativităţii.

Einstein considera vegetarismul o necesitate, pentru că un astfel de mod de viaţă ar putea să aibă consecinţe mult mai mari pentru omenire.

Dintre Părinţii Bisericii Creştine, CLEMENT din ALEXANDRIACLEMENT din ALEXANDRIA (150–220) considerat fondatorul şcolii teologice din Alexandria, scria: „Unii oameni trăiesc ca să mănânce la fel ca animalele lipsite de înţelepciune, a căror viaţă este stomacul şi nimic altceva.”

VASILE cel MAREVASILE cel MARE, episcop al Cesareei, considerat un alt Părinte al Bisericii Creştine, ne spune printre altele: „Corpul care este hrănit cu carne va deveni greoi şi va fi copleşit de boală. Sufletul se va sufoca sub plăcerea mâncării, va pierde controlul asupra trupului şi capacitatea de gândire”

IOAN „GURĂ de AUR”IOAN „GURĂ de AUR” (din Antiohia), mare învăţat teolog, numit şi „Augustin al grecilor”, a lăsat un număr impresionant de scrieri

Astfel descrie el felul de viaţă al călugărilor în mijlocul cărora trăia: „Aici nu curge nici un fir de sânge, de la animale, nici o bucată de carne nu este pe masă. Mâncărurile rafinate şi corpul greoi sunt necunoscute acestor călugări. În bucătăria lor nu se simte mirosul greu al preparatelor din carne. Voi însă urmaţi calea lupilor şi obiceiul tigrilor. Dar pe aceştia astfel i-a făcut natura, mâncători de carne, în timp ce pe noi, Natura ne–a înzestrat cu înţelepciunea cuvântului şi simţul dreptăţii. Şi totuşi, noi am devenit mai răi ca animalele.”

Izvoarele vechi ale cărţilor religioase vorbesc despre APOSTOLI şi primii creştini care nu omorau animale, nu mâncau carne şi se abţineau de la orice băutură tare. (62)

O importantă personalitate vegetariana a primilor ani ai secolului XX a fost EUSTACE MILES, întemeietorul a ceea ce numim noi astăzi alimentaţia de regim (sau alimentaţia reformistă – Reformkost– aceasta în Germania şi Occident, în general).

O altă personalitate marcantă a fost şi medicul american SYLVESTER GRAHAMSYLVESTER GRAHAM, care a conceput pâinea graham.

În Olanda vegetarismul a cunoscut o mare răspândire de–abia în al doilea deceniu al secolului XX„ mai ales prin activitatea lui MARTIN WITTOP KONING, care a scris multe cărţi pe această temă.

Inginerul FELIX ORTT a contribuit, de asemenea, la răspândirea vegetarismului. La 23 de ani a devenit vegetarian, cu această alimentaţie reuşind să uşureze şi suferinţa reumatică a părinţilor săi

Asociaţia olandeză a vegetarienilor – „Vegetariersbond” – îi datorează foarte multe lui Felix Ortt, care a devenit şi primul redactor al revistei „Curierul vegetarienilor”. (62)

În ROMÂNIA, cel care promovează pentru prima oară dietetica naturistă este PAVEL VASICI UNGUREANUPAVEL VASICI UNGUREANU (1806 – 1881).

El întemeiază şi conduce prima revistă românească cu conţinut medical din Transilvania de dinaintea Unirii

„Higiena şi şcoala” se vor a fi o concepţie progresistă asupra medicinii preventive.

„A sosit timpul ca Junimea să nu mai creadă că alţii – oameni învăţaţi – trebuie să îngrijească de corpul lor, ci ei înşişi; de voi atârnă a rămâne sănătoşi. Lumea această este o vale a plângerii şi tânguirii, dar ea poate să fie pentru cei ce cunosc nestrămutatele legi ale naturii, paradisul cel mai desfătător”.

Cunoscut igienist – epidemiolog şi popularizator al cunoştinţelor medicale din vremea sa, traduce din limba germană cartea lui Cristoph Wilhelm Rugeland „Macrobiotica sau măiestria de a prelungi viaţa”.

Ajunge astfel, cu încetul, adept al vegetarismului, admiţând derivatele animale: lapte, ouă şi derivate din lapte.

A redactat în această concepţie cea mai documentată şi mai originală lucrare medicală a sa: „Vegetarismul sau nutriţia din punct de vedere istoric, antomo–fiziologic, dietetic, sanitar, economic, moral, estetic şi social”.

Acesta a fost şi subiectul discursului său la Academie.

Dr. Felix, ascultând această prezentare şi–a exprimat speranţa că activitatea acestuia va tempera abuzul nostru de carne şi va aduce o îmbunătăţire a terapeuticii curente. (58)

Iată şi alte opinii, mai apropiate de zilele noastre:
„Respingem cu desăvârşire propaganda cu privire la regimul vegetarian, deoarece el nu asigură totdeauna necesităţile calorice ale organismului…” afirma în 1953, M.I. Pevzner, savant emerit din U.R.S.S.
Nenumărate manuale, tratate şi autorităţi medicale din România au susţinut iar unele încă mai susţin că alimentaţia vegetariană este indicată doar pentru scurte perioade de timp.
I.Mincu, E.Popa, Rodica Segal şi B. Segal adoptă încă din 1989 o poziţie mai avansată atunci când recunosc următoarele: „regimul vegetarian nu ridică obiecţii din partea nutriţioniştilor, fiind chiar recomandat persoanelor peste 40 de ani şi celor cu diferite dismetabolii…” .

Dr. W.Castelli, directorul celui mai faimos studiu asupra bolilor cardiovasculare, Framingham Heart Study, cu o anumită ocazie, s-a exprimat astfel: „Suntem tentaţi să râdem de vegetarieni, dar adevărul este că ei o duc mult mai bine decât noi” (altfel spus – cine râde la urmă râde mai bine…).

„Asociaţia Dietetică Americană” precizează: “O dietă total vegetariană poate fi planificată în aşa fel încât să fie adecvată din punct de vedere nutritiv”.

Iată şi poziţia lui J. Scharffenberg, profesor de nutriţie aplicată, Universitatea Loma Linda, California: „De fapt, o dietă vegetariană este mai uşor de aplicat, mult mai uşor de aplicat, decât una cu carne.” (65)

Dacă acest „produs”, numit carne, a fost încă din cele mai vechi timpuri desconsiderat sau considerat nociv de către oamenii lucizi, cu un înalt standard intelectual şi spiritual – atunci de unde această exacerbare a consumului de carne din ultmul timp, mai bine zis din ultimele secole?

Dincolo de atotputernicul gust (excitant, plin de „senzaţii tari”), probabil că şi SOCIOLOGIC pot fi oferite câteva pertinente explicaţii (în interesanta lucrare „O terapie de bază folosită împotriva bolilor civilizaţiei, a cancerului şi a bolilor degenerative”, a autoarei, Dipl. Microbiolog Mariana Ghezzo, medic cu înclinaţie spre terapia naturală):

Obişnuinţa de consum a cărnii îşi are originea în secolul trecut, când bunăstarea s–a răspândit încet şi constant printre grupe din ce în ce mai mari ale populaţiei

Pentru că alimentaţia cu carne era odinioară privilegiul celor bogaţi şi al aristocraţiei, carnea a devenit un fel de simbol al statutului social pentru multe straturi ale populaţiei, ca şi pâinea albă şi zahărul.

Aceste motive ce există în subconştientul oamenilor sunt scoase în evidenţă prin statisticile sociale care dovedesc că astăzi în familiile de muncitori se consumă mai multă carne, mai multă pâine albă şi zahăr în comparaţie cu familiile ce au aparţinut odinioară „înaltei societăţi”, sau în familii de înalţi funcţionari şi în cele ale clerului.

Consumul de carne se va diminua în ţările apusene, numai atunci când carnea în alimentaţie îşi va pierde statutul său de simbol social şi când se va depăşi concepţia greşită conform căreia numai carnea te poate face puternic şi capabil de un efort de durată. (62)

Însă, oricâte explicaţii s-ar oferi, toate acestea rămân, în prezent, la nivelul de simple justificări – acum, când întrega societate umană se îndreaptă către o nouă treaptă de spiritualizare.

Ceea ce rămâne sunt doar FAPTELE şi atitudinile din spatele acestora.

Iar acestea, prin consecinţele tot mai dramatice, cer la unison reconsiderarea poziţiei omului faţă de gestul culinar de fiecare zi.

Şi astfel, poate că Cerul va fi mai aproape de Pământ!…

 

 

Argumente BIOSTATISTICE ale hranei fără carne

 

După cum informează Pracsis Kurier, alimentaţia vegetariană (din care s-a eliminat carnea) a dat bune rezultate nu numai preventive ci şi în tratamentul diferitelor afecţiuni.

Rezultate semnificative s-au înregistrat la emigranţi.

În Japonia, în primi ani duă război, populaţia consuma produse predominant vegetale şi ca urmare litiaza biliară era mult mai puţin frecventă decât în S.U.A.

Emigranţii japonezi, în S.U.A., prin adoptarea regimului alimentar specific ţării gazdă, au ajuns rapid la acelaşi nivel de îmbolnăviri ca şi populaţia americană. Un fenomen asemănător s-a înregistrat şi la emigranţi italieni şi greci în Australia, la care, într-un timp scurt, frecvenţa litiazei biliare a crescut de 4 ori

Guvernul S.U.A. a cheltuit peste 6 milioane de dolari pentru a descoperi care este secretul procentului scăzut de boli canceroase, cardiace la grupul populaţional neoprotestant, cu nutriţie dominant vegetariană.

Rata mortalităţii prin boli coronariene este cu 65% mai mică în grupul vegetarian. Studiile comparate au arătat că bărbaţii care au mâncat carne de 6 sau mai multe ori pe săptămână au avut de patru ori mai multe infarcte miocardice faţă de cei lacto-vegetarieni.

De asemenea, acest grup lacto-vegetarian au avut o rată a mortalităţii prin cancer de prostată cu 27% mai mică, rata mortalităţii prin cancer de sân cu 28% mai mică, rata mortalităţii prn cancer gastric cu 37% mai mică, rata mortalităţii prin cancer de pancreas cu 47% mai mică, de ovar cu 51% mai mică. (15, 16, 17, 18)

Vegetarienii „răsar” şi se înmulţesc din ce în ce mai mult – numai în S.U.A. există peste 14 milioane.

Consideraţi până nu demult ca fanatici sau hippy întârziaţi, vegetarienii sunt astăzi priviţi cu tot mai mult respect.

În S.U.A., 80–90% din producţia de grâu este folosită ca hrană pentru animale.

Dacă americanii şi–ar reduce consumul de carne cu 50%, terenul, apa, cerealele şi fasolea–soia, devenite astfel disponibile, ar fi suficiente pentru ca toţi locuitorii lumii a treia să aibă ce mânca.

Aceeaşi suprafaţă de teren care este necesară pentru hrănirea unui consumator de carne ar putea hrăni 20 de vegetarieni.

Pentru a produce un Kg. de carne comestibilă, un jucan are nevoie de 10Kg. de grâu şi soia. Avem de–a face cu un sistem de conversie deficitar, care funcţionează cu o eficienţă de numai 10%.

Rezultatele studiilor făcute asupra populaţiilor (colectivităţilor) vegetariene – cum ar fi, de pildă, membrii triburilor Hunza, care sunt sănătoşi şi activi şi după 100 de ani – contrastează puternic cu situaţia populaţiilor mari consumatoare de carne – cum sunt, de exemplu, eschimoşii din Alaska, a căror alimentaţie se bazează aproape exclusiv pe ceea ce pescuiesc şi au o speranţă de viaţă foarte scăzută (27,5 ani) şi o rată a îmbolnăvirilor foarte ridicată.

În privinţa afectării mediului înconjurător, se poate spune că pentru a obţine un kg de grâu sunt necesari 250 l de apă, în timp ce pentru obţinerea unui kg de carne de vită sunt necesari 25.000 l de apă.(30)

Dr. P. Carton arată de asemenea că nicidecum nu putem socoti carnea un aliment potrivit al omului.

Astfel el spune: „Alimentaţia cu cadavre este contrară firii omeneşti, adică instinctului său, structurii anatomice şi fiziologice a omului. Instinctul se arată în mod netăgăduit.

Copiii fură fructe din grădină, dar niciodată nu le vine în minte să ia o bucată de carne de la un măcelar.”

S-a socotit că pentru fiecare 100 kg de porumb care se dă unui bou, se recoltează 3 kg de carne, şi că dacă acest porumb ar fi folosit sub diferite forme în alimentaţia omului, s-ar obţine de 5 sau 6 ori mai multă hrană decât din 3 kg carne de bou. Iar vaca, datorită laptelui pe care îl dă, este de 6 ori mai folositoare decât un bou. (31)

În anii 1950 a început primul mare studiu, cuprinzând un număr de 25.000 de neoprotestanţi din California, cunoscut în cercurile ştiinţifice sub numele de „Studiul Mortalităţii Neoprotestante”.

Acest studiu realizat în strânsă colaborare cu „Societatea Oncologică Americană” („American Cancer Society”) a comparat rata mortalităţii prin diferite boli la neoprotestanţi, cu rata mortalităţii prin aceleaşi boli la restul populaţiei de aceeaşi vârstă şi sex din California.

Rezultatele au întrecut orice aşteptări. Rata mortalităţii prin totalitatea cauzelor de deces a fost de numai 59% faţă de populaţia generală.

Între anii 1990–1991, numărul vegetarienilor din Marea Britanie a crescut de la 3,7% la 7%. Aproape 20% din populaţia britanică nu consumă carne de vită. Confruntaţi cu o asemenea ameninţare (pericolul Encefalitei Spongiforme Bovine – E.S.B.), statisticile indicau în 1992 că în fiecare săptămână, 28.000 de adulţi din ţările Regatului Unit devin vegetarieni. Societatea vegetariană din marea britanie estima că în anul 2000, 20% din populaţia ţării vor fi vegetarieni. (65)

Mulţi antropologi sunt de părere că strămoşii noştri din istoria veche şi mai nouă au fost preponderent vegetarieni, în ciuda imaginii arhicunoscute a omului din peşteră-vânător.

Dr. Campbell a spus: „Noi, oamenii, suntem de fapt o specie vegetariană; ar trebui să consumăm alimente vegetale, într-o mare varietate şi să limităm la minimum alimentele de natură animală. Cu cât este mai mare partea de produse animale din alimentaţie, cu atât mai mare este riscul îmbolnăvirii de cancer.

Majoritatea oamenilor care se îmbolnăvesc de cancer pulmonar sunt fumători, dar nu toţi fumătorii se îmbolnăvesc de cancer pulmonar. La fumători, se pare că o alimentaţie cu produse animale măreşte riscul mbolnăvirii de cancer, în timp ce o alimentaţie cu precădere din fructe şi legume reduce acest risc.”

În China, se pare că situaţia este aceeaşi la cancerul de ficat.

SPORTIVII au constatat că-şi pot mări performanţele dacă respectă o dietă bogată în hidraţi de carbon de formă complexă (fibre vegetale) şi săracă în grăsimi saturate.

Echipe cunoscute de fotbal (american), începând de la „New York Yets” până la „Cei 49 din San Francisco”, renunţă câteodată la friptura tradiţională înaintea unui meci în favoarea unor mâncăruri care sunt bogate în produse cu fibre vegetale.

În „New York Times” se putea citi: „Janet Horowitz, consilieră în probleme de diabet a celor de la „Jets”, a declarat că grăsimea este „out” (exclusă), în timp de alimentaţia vitală completă – „in” ( cea aleasă , singura recomandată)”.

Starul de tenis MARTINA NAVRATILOVA îşi datorează succesele fenomenale pe terenul de tenis (anii ‘80), în cea mai mare parte dietei alimentare, care este foarte săracă în grăsimi şi foarte bogată în hidraţi de carbon de formă complexă (fibre vegetale).

Şi alţi sportivi au descoperit avantajele unui mod de alimentaţie vegetarian. Campioni pe care l-am meniţionat deja, EDWIN MOSES, a fost neînvins în cursa cu obstacole timp de 8 ani.(32)

Legat de ultimul aspect expus în deosebita lucrare anterioară, se ştie că dublul campion olimpic la înot pe distanţe lungi, ROOS din S.U.A., celebru la începutul secolului, a publicat o carte, în care arată că mesele sale erau alcătuite 90% din crudităţi şi că nu mânca deloc carne!

Un alt caz foarte interesant– cel al patinatoarei franceze SURYA BONALY.

Născută la 15 decembrie 1973 la Nice, Franţa, supranumită şi „luptătoarea” sau „tigroaica”, aceasta prezintă un palmares deosebit: campioană mondială de juniori în 1991, 5 titluri de campioană europeană între 1991–1995, 3 titluri de vicecampioană mondială între 1993 şi 1995, a 4-a la Jocurile Olimpice de la Lillehamer (1994) şi, în sfârşit, campioana Franţei din 1988 până în 1995.

Printre altele, într-un interviu, aceasta a declarat următoarele:
Când eram foarte mică, am avut o eczemă. Părinţii m–au oprit să mai mănânc carne şi gata, într–o săptămână eram vindecată. De atunci sunt vegetariană. Mănânc „bio”, mă aprovizionez din pieţele din Joinville, din magazinele dietetice cu cereale şi ador fructele exotice. În cazul vre-unei căderi mai dure mă întorc la macrobiotică. Oriunde aş fi în lume, caut întotdeauna produse naturale, dietetică…

Al doilea caz se referă la modul de nutriţie a unei mari vedete de muzică „pop” din S.U.A., TINA TURNER, ce-şi menţine o formă fizică de invidiat la cei în jur de 70 de ani ai săi şi care-i permit prezenţa în continuare în sălile de spectacole, nu numai ca interpretă, ci şi ca dansatoare de excepţie.

Iată, destăinuit, „secretul” acesteia:
Dimineaţa nu beau cafea, nu mănânc lucruri grase sau carne. În fiecare zi, la 6.30 mănânc o banană şi două portocale; acest lucru îmi dă energie până la 11.30

Nu mănânc sandvişuri, hamburgeri, nu beau băuturi gazoase. La o oră după fiecare masă, beau câte un pahar de ceai neîndulcit pentru că îmi curăţă tubul digestiv. Înainte de fiecare concert, mănânc 100g alune americane şi/sau seminţe de dovleac, neprăjite.

Ţin post total o zi pe săptămână. Astfel îmi curăţ organismul. Esenţial pentru această purificare este să beau cât mai multe lichide, altfel toxinele nu pot ieşi din corp şi-ţi va fi mai rău.

 

 

Argumentele ANATOMIEI şi FIZIOLOGIEI Comparate

 

CUVIER, întemeietorul anatomiei comparate, a fost categoric în afirmaţia că strămoşii omului au folosit numai hrana naturală şi că omul actual este structurat amatomic pentru o astfel de nutriţie.

Mai mult decât atât, Cuvier însuşi, practica o alimentaţie vegetariană precum alţi mari naturalişti ai lumii: BUFFON, LINNE, DOUBERTON, FLOURENS, MILDE–EDWARS etc., după cum afirmă Leonce Carlier în „Les Legumes et les fruits guerisent”.

Mai recent, Prof. R.L. SIMONS de la Yale University, susţine acelaşi lucru, făcând dovada cu Driopiteciide origine tropicală şi temperată.

Un studiu pertinent pe teme de anatomie şi fiziologie comparată au realizat doi mari nutriţionişti spanioli – FRANZ JOYCE şi POZAS HERMOSILLA.

În lucrarea acestora, referitoare la aceeaşi temă ca şi a „Tratatului pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului” („El crudivorismo”), se precizează:
Frugivorele („Fructivorele”) au molari prevăzuţi pentru capacitatea de a mesteca fructele uscate.

Caninii lor se deosebesc de aceia ai carnivorelor, prin faptul că sunt mai puţin ascuţiţi, arătând că sunt folosiţi numai pentru spartul nucilor, alunelor şi a altor fructe semitari, aşa cum fac primatele (adică maimuţele antropoide mari: cimpazeul, urangutanul şi gorila) şi veveriţele.

Molarii frugivorelor sunt mai mult sau mai puţin largi şi laţi, fiind capabili numai de a măcina alimentele. Este important de observat că nici un molar al fugivorelor nu conţine ascuţişuri la partea superioară şi prin aceasta nu le foloseşte la masticaţia cărnii.

Carnivorele au colţii (caninii) sub formă de cârlige, iar molarii au de asemenea ascuţişuri cu o conformaţie specială, pentru a mânca carne crudă.

Maxilarele lor inferioare nu permit mişcări laterale.

Incisivii lor sunt ascuţiţi, sub formă de colţi.

Omnivorele au o dentiţie cu caracter mixt, atât de tip carnivor, cât şi frugivor – au caninii şi unii molari ca ai carnivorelor, iar incisivii şi ceilalţi molari sunt identici celor ai frugivorelor.

Tot în acest sens, în revista americană „Medical Counter Point”, Dr. WILLIAM S. COLLINS scria:
„Omul este înzestrat în mod evident cu o dantură ce se aseamănă mai mult cu cea a ierbivorelor decât cu cea a carnivorelor; ierbivorele au incisivii ascuţiţi pentru a tăia iarba, molarii cu suprafaţa plată pentru a zdrobi legumele şi fructele, în timp ce caninii sunt scurţi şi rotunjiţi, inapţi să sfâşie şi să strivească carnea”

De asemenea, Dipl. microbiol. Mariana Ghezzo susţine:
Maxilarul omului este în mod cert maxilarul unui ierbivor, care trebuie să–şi mestece mâncarea cu ajutorul lui.

Maxilarul omului poate fi mişcat pe orizontală ca şi maxilarul rumegătoarelor, şi nu pe verticală ca maxilarul animalelor de pradă.

Fibrele vegetale au nevoie de mai mult timp pentru a fi digerate, în timp ce proteina animală poate fi digerată repede, iar odată cu ea intră în organism miliarde de bacterii de putrefacţie, care pot periclita sănătatea consumatorului.

La om, intestinul său este cel puţin de două ori mai lung decât cel al unui animal de pradă de aceeaşi mărime.(62)

Continuând ideea privitoare la relaţiile antomo-fiziologice ale intestinelor şi a celorlalte segmente ale organismului la cele două specii (ierbivore şi carnivore), cu trimiteri şi la omnivore, autorii spanioli, citaţi la începutul subcapitolului, precizează în continuare:
Este de o deosebită importanţă compararea dimensiunilor intestinelor dintre diferitele tipuri digestive de animale, deoarece acestea arată clasa de alimentaţie a fiecărei specii.

Astfel, de exemplu, carnivorele au un tub digestiv echivalent cu de 4 la 5 ori lungimea corpului lor. De n-ar fi aşa, reziduurile intestinale ale alimentaţiei cu carne care se descompun şi putrezesc cu mare uşurinţă în cazul unor intestine foarte lungi întârziind mai mult timp înainte de a fi expulzate, fermentează putrid, dînd naştere intoxicaţiilor intestinale.

Intestinele fiinţei umane sunt foarte diferite de acestea, având lungimea de 8 la 10 ori statura omului normal, fapt de o extremă importanţă.

Resturile vegetale în intestine (subţire şi colon) nu sunt atât de toxice nici nu putrezesc atât de repede ca produsele din carne.

Cum carnea este alimentul ideal al animalelor carnivore, de digestie acidă, este natural ca aceasta să necesite o cantitate mai mare de acid clorhidric şi de asemenea de pepsină pentru a fi digerată.

S-a calculat că animalele carnivore secretă de două ori mai mult suc gastric decât omul.

Din cele semnalate se înţelege clar, că omul nu este adaptat pentru a mânca carne.

În cazul că se obişnuieşte cu aceasta din urmă, el obligă stomacul să secrete o mai mare cantitate de sucuri, violând astfel capacitatea digestivă normală.

Insistenţa de a mânca alimente din carne, obligă stomacul la o hiperfuncţiune a secreţiei sucurilor, care dau loc hiperclorhidriei, care este o consecinţă directă şi exclusivă a alimentaţiei cu carne.

Mai trebuie observat în această privinţă, că primul aliment al omului, laptele matern, conţine numai 2,5% albumină în timp ce carnea conţine 20%.

Această diferenţă mult prea mare, argumentează că omul a fost făcut să reziste la o cantitate maximă de albumină a nou-născutului.

Funcţia hepatică este legată de necesitatea detoxifierii sângelui şi ca urmare întregul volum al acestuia trebuie să treacă prin ficat. Cu cât sângele este mai încărcat cu componente toxice, cu atât ficatul este obligat să lucreze mai intens, devenind la un moment dat suprasolicitat.

Aceasta explică de ce animalele carnivore au o viaţă mult mai scurtă decât a ierbivorelor şi frugivorelor.

Carnivorele secretă o cantitate dublă de suc pancreatic decât cea a omului şi a maimuţelor.

Dacă câinele sau oricare animal carnivor ar secreta numai cantitatea obişnuită pentru om, n-ar întârzia să moară.

La rândul său, pancreasul fiinţei umane furnizează intestinului suc pentru procesul digestiei, care are caracter accentuat alcalin, în timp ce cea gastrică este acidă.

Funcţia renală este de excreţie, atât pentru animalele carnivore, cât şi pentru om.

Cu cât mai multă carne mănâncă o persoană, cu atât mai mult excreţiile sale seamănă cu acelea ale carnivorelor. Cu cât se mănâncă mai multă carne cu atât mai mult trebuie să lucreze rinichii şi cu atât mai puternică şi mai toxică este urina.

Acesta este motivul pentru care ţesuturile pe unde circulă urina, se irită şi se inflamează, determinând prin aceasta manifestări artritice. (12)

Din aceste elemente se poate deduce clar caracterul „FRUGIVOR” şi „CRUDIVOR” (adică natural), pentru care a fost „proiectat” organismul uman de către Natură.

Din punctul de vedere al anatomiei şi fiziologiei comparate, omul se apropie mult de tipul expus mai sus, aşa cum se presupune a fi fost la începuturile evoluţiei sale, timp îndelungat.

O schimbare majoră în alimentaţie implică o „reproiectare” şi „reprogramare” a organismului, pentru a face faţă noilor solicitări.

Se pare că organismul s-a adaptat, fără a-şi modifica structura anatomică majoră.

Din toate aceste puncte de vedere, rezultă că asocierea omului cu grupul omnivorelor pare nejustificată, mai ales că în acest grup intră urşii bruni, păsările de curte şi alte păsări, ce se apropie mai degrabă (anatomo-fiziologic) de grupa carnivorelor, prin: scurtimea intestinelor, aciditatea mare a sucului gastric, prezenţa ghearelor etc.

Un exemplu asemănător, ce induce în eroare, este cazul porcului, considerat omnivor, asemenea omului.

Acesta este aşa, însă un omnivor forţat de om.

Căci porcul mistreţ este vegetarian 100%!

Aceeaşi situaţie şi în comparaţia dintre om (putem spune, omnivor forţat) şi maimuţe, vegetariene prin definiţie (după Brehm).

 

 

Argumente BIOCHIMICE, SEROLOGICE şi IMUNOLOGICE

 

(Detalii în privinţa acestui tip de argumente se regăsesc în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”)

1. ARGUMENTE BIOCHIMICE

A. Lipsa biosintezei vitaminei C de către corpul uman.

O interesantă observaţie este făcută de către Ing. chim. Radu Mânecuţă, în lucrarea sa „Nutriţia omului”, susţinută recent şi de Dr. ing. Virginia Faur, referitoare la incapacitatea de auto-biosinteză a Vitaminei C (acidul L-ascorbic), dintre toate vieţuitoarele doar la câteva specii: om, maimuţă, veveriţe, cobai, ce sugerează aceeaşi apropiere de bază între nutriţia vegetală a maimuţelor antropoide şi a veveriţelor, deci şi, implicit, a omului.

Astfel, prezenţa consistentă a vitaminei C numai în legume şi fructe, lipsind, practic, din produsele animale, în primul rând carne, alături de incapacitatea autobiosintetică a organismului uman, sugerează o „invitaţie” a naturii, ca omul să se îndrepte cu mai multă atenţie către hrana naturală vegetală.

B. Insolubilizarea bioelementelor.

Acest aspect este redat pe larg în cadrul subcapitolului din „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”.

Acum amintim doar că substanţele organice reale (bio-organice), aflate în stare naturală, neprovenite din cadavre animale sau vegetale, sunt perfect solubile în lichidele organice (sânge, limfă) în orice proporţii – spre deosebire de cele provenite din degradările termice sau în urma „sacrificării” animalului, care sunt insolubile, precum substanţele din borcanele chimiştilor (oxalaţi, carbonaţi, fosfaţi, calciu, fier, silicaţi etc.).

C. Relaţia clorofilă – hemină.

Acest aspect se referă la structura biochimică a clorofilei (pigmentul verde al plantei) comparativ cu cea a heminei, pigmentul ce stă la baza hemoglobinei sângelui animal şi uman.

Structurile celor două categorii fundamentale de pigmenţi (corespunzătoare regnului vegetal şi, respectiv, cel animal) sunt practic asemănătoare, diferenţa fundamentală referindu-se la dispoziţia centrală a atomului de magneziu (pentru clorofilă) şi a celui de fier (în cazul hemoglobinei).

Dar cel mai elocventă relaţie în acest sens este legată de cromatografie: dacă pigmentul clorofilian, de culoare verde, prezintă fluorescenţă roşie, se pare că pigmentul hemoglobinic, de culoare roşie, prezintă fluorescenţă verde(după Dr. P. Papacostea)!

Această complementaritate a structurilor pigmentare, a fluidelor ce asigură viaţa celor două tipuri de regnuri, poate că reprezintă o altă invitaţie a naturii de a o extinde şi la nivelul de menţinere a funcţiilor vitale – alimentaţia.

2. ARGUMENTE SEROLOGICE

Dr. OTTO BUCHINGER citează testele sanguine ale lui UHLENHUT(în lucrarea sa „Cura prin post şi şi metodele sale auxiliare sub formă biologică”), care arată că serul umanizat al cobailor dă reacţii de precipitare numai cu sângele maimuţelor, nu şi cu al altor grupe de animale.

Aceasta dovedeşte apartenenţa sau apropierea funcţională a omului la acest grup animal, frugivor prin definiţie, după încadrarea marelui zoolog BREHM(cu mica excepţie a unor mici maimuţe, parţial insectivore).

3. ARGUMENTE IMUNOLOGICE

În lucrările lui P. KOUCHAKOFF („Nouvelle lois de l’alimentation base sur la leucocytose digestive”, 1937), citate de Dr. Schaller în „Apprendre a se nourrir”, se arată că, în timpul ingerării produselor preparate termic – în care categorie intră şi carnea – numărul leucocitelor creşte aproape la dublu, ca după 90 de minute să revină la normal.

Astfel, la ingerarea unui mic dejun constând dintr–o ceaşcă de ciocolată cu lapte, zahăr, pâine şi unt, numărul de leucocite iniţiale de 7.000/mm3 a crescut la 8.000/mm3 după primele cinci minute, la 10.000/mm3 după zece minute, ajungând la un maxim de 13.000/mm3 după 30 de minute şi revenind la numărul iniţial după 90 de minute.

Acest fenomen nu este cunoscut în cazul alimentării numai cu preparate naturale, nepreparate termic şi chimic.

D r. med. Max Gerson, în lucrarea sa „O terapie biologică eficientă pentru tratarea cancerului”, sintetizează:

Crudităţile vegetale consumate la începutul meselor împiedică procesul de leucocitoză (o creştere a celulelor albe ale sângelui) care se produce totdeauna atunci când se începe masa cu o mâncare gătită.

Sângele primeşte alimentele supuse unui proces termic ca pe o ameninţare, ca pe ceva străin care atacă peretele intestinului şi îşi trimite în întâmpinare forţele de apărare.

Acest proces de leucocitoză înseamnă un mare consum de energie al întregului organism.

Iar reacţia aceasta din partea organismului nu are loc atunci când masa începe cu vegetalele în stare crudă(şi, mai ales, atunci când meniul este eliberat de carnea tratată sau nu termic).

Cercetările moderne ale ştiinţelor medicale au confirmat întru totul adevărul argumentelor doctorului Bircher–Benner. (62)

 

 

pH-UL şi echilibrul ACIDO-BAZIC

 

pH–ul reprezintă, conform definiţiei, „logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen”.

Altfel spus, concentraţia ionilor de hidrogen (sau protoni, ionii de hidrogen fiind lipsiţi de electron în acest caz) se exprimă în valoarea pH–ului în mod logaritmic: cu cât concentraţia protonilor este mai crescută, cu generarea unei acidităţi marcate, cu atât valoarea pH–ului este mai scăzută, şi invers.

De aceea, dincolo de formulări semidocte de genul “eliminarea pH-ului”, logica firească – a celui preocupat de propria sănătate şi de refacerea ei prin Alimentaţia Naturală – se referă la „refacerea pH–ului”, adică la readucerea acestuia la parametrii normali, alături de ceilalţi parametrii fundamentali organici.

Valoarea acestui parametru este clar evidenţiată de HOMEOSTAZIA organismului: 7,35.

Iar dacă neutralitatea recunoscută a organismului este de 7,00 este evident că valoarea de 7,35 se situează în domeniul uşor alcalin (sau uşor bazic).

Situarea peste această valoare (echivalentă cu scăderea concentraţiei protonilor şi alcalinizarea mediului) poartă numele de alcaloză, în timp ce situarea sub această valoare (şi sub cea de 7,00) se numeşte acidoză.

Numai că apare acest relativ paradox: scăderea uşoară sub 7,35, dar deasupra valorii de 7,00 determină pierderea echilibrului acido-bazic al organismului, dar menţinerea în zona de uşoară alcalinitate, fenomen denumit acidoză relativă.

De aici se remarcă nevoia menţinerii unui pH constant cât mai apropiat de valoarea de 7,35 (valorile extreme situându-se între 6,80 şi 7,80).

Dacă scăderea uşoară a pH-ului nu provoacă efecte puternice (prin situarea în zona de relativă aciditate), în schimb alcaloza se manifestă pregnant şi acut. Deci alcalinizarea excesivă a mediului determină efecte, de asemenea nocive organismului, ca şi acidoza.

În principiu, alcalinizarea mediului pentru „refacerea pH-ului” se referă la revenirea din zona de acidoză relativă, deşi valorile extreme coboară sub acest nivel.

Interesant cum organismul a creat acest sistem de protecţie în faţa acidităţii şi nu a alcalinităţii (faţă de care riscurile manifestării acesteia sunt mult mai mici), alături de multe alte mecanisme fiziologice, căci acidifierea mediului se manifestă prin mult mai multe fenomene decât alcalinizarea.

Se pare că acidifierea mediului este produsă atât prin factori psiho-emoţionali şi mentali (începând cu deja binecunoscutul stress psihic), dar şi prin ingestia alimentelor „acide”: carne, chimicale diverse, dar şi, practic, totalitatea produselor animale sau vegetale supuse tratamentelor termice (începând cu pasteurizarea, fierberea, coacerea, dar mai ales prăjirea etc.).

În privinţa echilibrului acido-bazic, lucrurile sunt şi mai clare: acesta se referă la raportul acid/alcalin al lichidelor din organism (intra- şi extracelular).

El are rol fundamental în funcţionarea celulelor, a biocatalizatorilor (vitamine, enzime, hormani).

Se ştie că sângele este compus din 20–30% acizi şi 70–80% baze sau substanţe alcaline.

Astfel că, alimentarea excesivă cu alimente preparate termic şi pe bază de carne, ajunge să modifice dramatic acest echilibru.

Din procesul de putrefacţie, realizat pe parcursul „prelucrării cărnii” (şi prea puţin controlat prin depozitarea şi congelarea acesteia), dar şi, mai departe, din tratamentul termic al bucăţii de carne – rezultă caracterul acidifiant al cărnii, transmis organismului ce îngurgitează acest preparat.

Iar acidifierea unui organism este unul din principalii factori favorizanţi ai realizării proceselor degenerative, patologice.

Acest aspect este deosebit de important în argumentaţia hranei naturale căci intoxicarea organismului prin carne, produse degradate termic şi structuri de sinteză chimică are ca efect inclusiv o puternică acidifiere a organismului, ce interferă cu mecanismele de oxido-reducere, cu efect vizibil în accelerarea îmbătrânirii şi îmbolnăvirii organismului.

În cadrul acestui proces, acidul lactic din carne contribuie, poate în mod determinant, la autoîntreţinerea şi amplificarea acestui proces, cu efecte puternic degradante (cu o nuanţare, totuşi: este vorba de acidul lactic dextrogir, rezultat al fermentaţiei putride, anaerobe, şi nu de acidul lactic organic, levogir, produs de fermentaţia aerobă a lactobacililor, cu efecte benefice asupra organismului).

Interrelaţia dintre acidul lactic, acidoza organismului şi efectele profund nefavorabile ale acesteia este bine ilustrată în lucrarea „Citoprotecţia şi alimentaţia”, a Prof. dr. CONSTANTIN DUMITRESCU (expus pe larg în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”).

 

 

Perturbarea echilibrului dintre Flora Microbiană de FERMENTAŢIE şi de PUTREFACŢIE

 

Prin utilizarea cărnii în alimentaţie şi menţinerea acesteia timp îndelungat în intestine (prin cronica constipaţie, deseori prezentă), are loc o creştere a concentraţiei florei microbiene de putrefacţie, în detrimentul celei fermentative, cu consecinţele binecunoscute: degradarea anaerobă a principiilor alimentare, cu formarea unui exces de produşi toxici, ce accentuează dezechilibrul, şi aşa precar, din zona intestinală.

Acest subiect este sugestiv expus în lucrarea cercetătorului DANIEL REID, „Cartea completă de medicină tradiţională chineză”, prin câteva aspecte, deja uşor atinse în subiectul universului microbian, şi puternic accentuate în Capitolul 9 al „Tratatului pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”, din care spicuim:

LACTO-BACTERIILE, ca acidofilus sau bifidus, fac parte din flora microbiană ce populează în mod normal traiectul intestinal, mai cu seamă colonul.

Extrem de importante pentru procesele de digestie şi excreţie, lactobacteriile sunt responsabile cu menţinerea echilibrului optim al pH-ului în colon.

Lactobacteriile sunt distruse de apa clorinată, de antibiotice şi de un regim alimentar bogat în proteine alimentare (cele carnate).

Datorită faptului că oamenii beau şi folosesc pentru gătit apa clorinată, iau antibiotice şi mănâncă alimente bogate în proteine animale, traiectul lor digestiv conţine o floră microbiană constituită în proporţie de 20% din lactobacteriişi 80% din bacterii de putrefacţie.

Alimentele bogate în fibre, ca tărâţele, morcovii şi mugurii, constituie un suport bun pentru lactobacterii, curăţând colonul de reziduurile de putrefacţie.

Refacerea florei microbiene intestinale ia ceva timp, dar merită efortul, pentru că ea previne toate tipurile de tulburări digestive şi stări degenerative. (10)

Aceste aspecte orientative ale relaţiei dintre flora de fermentaţie şi de putrefacţie au fost aprofundate şi de specialişti români în nutriţie (Mincu, Segal etc.), în cadrul unui veritabilul Manual de Nutriţie, „Orientări actuale în nutriţie”.

Principalele roluri ale bacteriilor lactice sunt:

• Rol digestiv şi metabolic: participă la digestia amidonului şi a unor glucide, chiar şi a celulozei, cu producere de acizi organici; flora intestinală produce „tourn-over”-ul acizilor biliari în produşi deconjugaţi şi micşorează absorţia lipidelor.
• Funcţia de apărare şi participare la echilibrul imunologic: flora normală se opune dezvoltării anarhice a germenilor patogeni şi putrefianţi prin acidifierea mediului şi secreţia de substanţe antibiotice specifice; streptococii lactici au acţiune marcantă asupra stafilococilor, salmonellelor şi faţă de Candida albicans.
• Menţinerea microflorei: cercetările epidemiologice au stabilit că există o relaţie semnificativă între alimentaţia de „tip occidental” care favorizează creşterea densităţii de Clostridium paraputrificum, mărirea concentraţiei acizilor biliari şi riscul faţă de cancerul colono-rectal.

În ultimul timp se acordă atenţie activităţii antitumorale exercitate de produsele fermentate lactic: inhibarea înmulţirii celulelor tumorale, inhibarea creşterii sarcoamelor, stimularea proceselor imune în mod superior bacteriilor (patogene) din tractul digestiv.

Factorul bifidus I ( N – acetil – alfa – glucozamină ) şi factorul bifidus II se formează prin acţiunea proteazelor asupra cazeinei.

La copiii alăptaţi natural, numărul de bifidobacterii reprezintă 109 – 1011 la 1 g fecale şi constituie 98% din totalul microflorei intestinale, în timp ca la copiii alăptaţi artificial, conţinutul bifidoflorei scade la 106 şi chiar mai puţin iar proporţia de bifidobacterii reprezintă numai 20-30 % din totalul microflorei.

Explicaţia constă din aceea că factorii bifidogeni sunt termolabili, din care cauză, în timpul prelucrării termice, copilul nu mai primeşte aceşti factori importanţi pentru asigurarea unei microbiocenoze optime.

Caracteristic pentru persoanele sănătoase este predominarea microflorei aerobe gram-pozitive, formată din LACTOBACILI şi BIFIDOBACTERII (mai mult de 95% din totalul microorganismelor).

Scăderea conţinutului de simbiotici normali în microbiocenoză favorizează dezvoltarea bacteriilor patogene, a stafilococilor, a candidei şi a altor microorganisme.(19)

Chiar dacă unele dintre aceste date au fost expuse şi la subiectul corespunzător legat de universul microbian (în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”), am reluat unele informaţii tocmai pentru a sublinia importanţa fundamentală a florei microbiene de fermentaţie de tip lactic (aerobă, din zona proximală a intestinului gros) în menţinerea unui echilibru cât mai riguros şi tot mai armonios cu flora de putrefacţie de tipul Clostridium (anaerobă, din zona terminală a colonului).

Astfel, se observă că substanţele de putrefacţie sunt deosebit de nocive în organism, fiind recunoscute ca generatoare de produşi extrem de toxici (indol, scatol, fenol, putresceină, cadaverină), încadrându-se în categoria tipică a toxinelor.

Deşeurile toxice din colon reprezintă hrana preferată a bacteriilor anaerobe ce constituie flora de putrefacţie, mărind mult conţinutul colonic – în detrimentul lactobacililor atât de utili organismului.

Apare evidentă diferenţa majoră între conţinutul colonic al mâncătorului de carne (plin cu supercolonii de bacili de putrefacţie, având hrană din belşug) şi al celui adaptat nutriţiei naturale (cu lactobacilii în deplină simbioză cu alte structuri microorganice utile).

Din acest minunat echilibru se poate ieşi foarte uşor, dar cu un preţ foarte greu: unul al bolii şi suferinţei, pentru consecinţele unei plăceri plătite atât de scump – atât la figurat, dar şi la propriu …

 

 

Falsa problemă a PROTEINELOR şi BIOELEMENTELOR

 

Trebuie precizat, de la bun început, în privinţa acestui subiect, că sintagma devenită „axiomă”: „carnea este principala sursă a proteinelor de cea mai bună calitate (proteină animală, de calitatea I)” – este, pur şi simplu, eronată.

Lămurirea adevăratului aspect calitativ al proteinelor (biostructura stereospaţială tridimensională, dar chiar şi chimia moleculară a acestora), va fi aprofundată în următoarele două subiecte, legate de relaţia levogir-dextrogir a acestora, precum şi aspectele toxicologice ale prepartelor din carne.

În privinţa aspectului cantitativ, informaţiile oficiale nutriţionale ale igienei alimentaţiei (din tratatele de igiena alimentaţiei) spun foarte clar: la 100 grame de aliment, carnea are, în medie, 18 gr.% (între 12gr.% şi 22gr.%) de proteine de calitate superioară.

În acelaşi timp, brânza şi produsele lactate conţin 17–28 gr.%, iar ouăle, 17 gr.%, din exact acelaşi tip de proteină animală, considerată de calitatea I.

Deci, iată, la modul foarte clar, cum lactatele şi ouăle conţin acelaşi tip de proteine animale ca şi carnea, uneori în procentaj superior acesteia.

Dacă mai punem la socoteală şi adevărata calitate a proteinelor animale naturale (din produsele lactate netratate termic sau nechimizate), atunci diferenţa este cu adevărat relevantă.

De aceea, solicitarea imperioasă de a ingurgita „cu orice preţ” carne, justificată prin „aportul de proteină animală, indispensabilă corpului”, apare realmente ca o forţare, bazată, cel puţin, pe o defectuoasă cunoaştere a igienei alimentaţiei corpului uman…

Tot proteine de calitate superioară, dar de tip vegetal (tipul II), în procentaj chiar spectaculos, se regăsesc în multe produse vegetale: soia (40 gr.%), nucile (17 gr.%) etc.

Toate aceste alimente expuse mai sus – ca alternative naturale şi sănătoase la proteinele carnate – conţin un procentaj de proteine animale de calitatea I sau proteine vegetale de calitatea a II-a, apropiat sau chiar superior celui din friptură sau jambon!

Iată, într-un tabel sintetic, în medie la 100 gr. de produs, avem:

drojdie de bere soia arahide seminţe de dovleac grâu încolţit brânzeturi gălbenuş de ou nuci seminţe de floarea soarelui

46g. proteine/100g. produs 40g. proteine/100g. produs 30g. proteine/100g. produs 28g. proteine/100g. produs 26g. proteine/100g. produs 25g. proteine/100g. produs 17g. proteine/100g. produs 17g. proteine/100g. produs 14g. proteine/100g. produs

(29)

În ceea ce priveşte proteinele de calitatea I (din lapte, brânzeturi, ouă) care se consumă în alimentaţia naturală, acestea conţin toţi aminoacizii esenţiali, în procente optime absorbţiei intestinale şi utilizării în procesele plastice organice.

De asemenea, prin asocierea proteinelor cu deficienţe în aminoacizi esenţiali, se pot realiza mixturi cu valoare biologică ridicată.

Astfel, Sara Loves în articolul său: „Les vegetariens peuvent bien manger” din „Le sante’ de l’home” nr. 15/ 1993 arată că cele 18-20 de grame de proteine de clasa I obţinute din 100 g. carne pot fi procurate şi din:

• 90 g. grâu + 40 g. drojdie;
• 300 ml. lapte + 70 g. fulgi de ovăz;
• 100 g. porumb + 100 g. soia.

Alimentele naturale – proaspete, neprelucrate şi nedegradate – permit absorbţia şi asimilarea în organism a aproape tuturor proteinelor din conţinutul acestora (în cazul lactatelor, de până la 96-98%).

În schimb, prin prelucrarea termică a cărnii, practic se înjumătăţeşte aportul proteic, cu diminuarea corespunzătoare a absorbţiei intestinale a acestora.

Dr. Otto Brucker, în capitolul „Eroarea comisă pe tema cărnii ca furnizoare de energie”, din lucrarea sa, „Destinul din bucătărie” din ciclul „Ora de consultaţie”, prezintă un studiu comparativ privind procentul de aminoacizi şi al valorilor biologice dintre muşchiul de vită şi zarzavaturi.

Din acesta, el observă că procentul total de proteine este ceva mai mare în muşchiul de vacă (14,5%) decât în zarzavaturi.

În schimb, indicele de utilizare biologică (care are o semnificaţie mult mai importantă, echivalent asimilării) este superior în zarzavaturi (cu 1,7%) faţă de cel al muşchiului de vacă – reprezentând proteinele animale „ideale” din punctul de vedere nutriţionist clasic.

În ce priveşte aspectul cantitativ al necesarului de proteine, este de luat în considerare remarca nutriţioniştilor spanioli (cei cu studiile de anatomie şi fiziologie comparată) care au arătat că ulcerul, gastrita, diabetul sunt o consecinţă directă a încărcării tubului digestiv cu o cantitate prea mare de proteine.

Ei au arătat că se poate foarte bine aprecia cantitatea maximă de proteine pentru care a fost proiectat organismul, după conţinutul acestora în laptele matern, şi că procentul ce nu trebuie depăşit este de 2,5%.

Este interesantă remarca legată de asemănarea raportului dintre proteine / lipide / glucide (1/2/4), existent atât la laptele matern, cât şi în legume şi fructe.

De la aceste date şi până la concluzia asemănării mediului intern al lactatelor, legumelor şi fructelor, cu mediul intern sanguin şi limfatic uman – nu este decât un pas (unul uriaş, nu doar pentru omenire, dar mai ales pentru OM), care trebuie confirmat sau nu prin studii aprofundate.

În aceste condiţii, proteina carnată nu-şi mai găseşte locul în această ecuaţie!…

Referitor la necesitatea imperioasă a aportului nutritiv de proteinelor animale, pentru eforturile fizice şi munca grea – aceasta, de asemenea, pare a fi o „idee fără acoperire”, după cum se exprimă GEORGES BARBARIN, în lucrarea sa, „Les Clefs de la Sante”:

Carnea n-are nimic de-a face cu dezvoltarea forţei musculare.

Mistreţul care este vegetarian este mai robust decât porcul care mănâncă de toate.

Elefantul, rinocerul, boul, calul, se hrănesc numai cu ierburi şi vegetale.

Acele persoane care pretind că pentru vigoarea lor corporală este indispensabilă carnea, sunt ca acei alcoolici care rămân atoni fără paharul lor de băutură. (20)

Tot legat de necesarul proteic, pentru eforturi fizice intense şi dezvoltarea masei musculare, Dr. med. KRISTINE NOLFI ne precizează următoarele:

Să observăm animalele şi să ne gândim de exemplu la căluţul islandez: el poate să meargă 12 ore din 24, pe drumuri pline de hârtoape, încărcat cu greutatea unui călăreţ, la o viteză de 10 Km pe oră. Şi ce i se dă de mâncare? Numai iarbă, fân şi poate puţin ovăz.

Sau să ne gândim la urşii care trăiesc în parcuri naturale ocrotite: se hrănesc numai cu miere sălbatică şi cu fructe de pădure, şi totuşi devin atât de masivi şi de bine căptuşiţi cu ţesut adipos încât pot trăi toată iarna din aceste rezerve, având, în mod proverbial, o forţă uriaşă.

Prin comparaţie, să ne gândim la animalele care se hrănesc numai cu cadavre: şacalii, hienele, vulturii negri; sunt animale laşe, slabe care răspândesc în jur mirosuri fetide.

Există aproximativ 700.000 de specii de animale care, exceptând categoria celor ce se hrănesc cu cadavre, trăiesc alimentându–se toate doar cu hrană vie.

De la această regulă se abat oamenii şi animalele domestice, fiind şi cei care au cel mai mult de suferit. (62)

Pe de altă parte, se consideră că alimentele din carne, şi mai ales viscerele, constituie o sursă importantă de fier.

Dar şi drojdia de bere conţine o cantitate apreciabilă de fier (18,2 mg.%, faţă de 12 mg. % în ficatul de vacă), soia are 12 mg. % fier, gălbenuşul de ou, lintea, fasolea au 7-10 % fier, caisele, coacăzele negre, alunele au mai mult fier decât rinichii, în timp ce stafidele, pătrunjelul au aceeaşi cantitate de fier ca şi carnea fiartă ( 3 mg.%).

Este adevărat că sparanghelul, loboda, ştevia, spanacul, deşi conţin mai mult fier, au şi acid oxalic, care formează cu fierul săruri insolubile, neasimilabile, iar acidul fitic din cereale formează, de asemenea, cu fierul, săruri puţin solubile şi, deci, cu un coeficient de absorţie redus.

Dar, acest inconvenient este compensat de faptul că vitamina C conţinută în legume şi fructe facilitează trecerea barierei digestive, iar coeficientul de utilizare digestivă a fierului se dublează sau chiar se triplează când nevoile organismului sunt sporite sau cantitatea de fier ingerată este redusă.

Iată cum, prin Alimentaţia Naturală, fără carne sau preparate din carne, se asigură necesarul de 14-20 mg. fier/zi, (alte argumente, în acelaşi sens, se regăsesc în Capitolul 9 al „Tratatului pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”, referitor la fibrele vegetale celulozice crude).

Spre deosebire de lapte şi brânzeturi, peştele şi, mai ales carnea, sunt sărace în calciu şi raportul calciu / fosfor este foarte scăzut (0,1-0,2 în peşte şi 0,03-0,05 în carne).

Prin compoziţia lor minerală, în care predomină anionii (fosfor, sulf, clor), carnea şi peştele sunt produse acidifiante şi consumate în cantităţi mari imprimă o tendinţă spre acidoză.

În privinţa carenţelor acestor bioelemente, mai ales în privinţa calciului, magneziului şi potasiului – se pare că că un simplu bilanţ chimic al elementelor ingerate relevă existenţa unui excedent al acestora faţă de nevoi.

În urma tratamentelor termice, aceste elemente, prezente sub forme complexe, se insolubilizează, nemaiputând fi absorbite de organism.

Ceea ce într–adevăr lipseşte este enzima corespunzătoare fixării elementelor respective în organism sau formării lor prin reacţii nuclearo–enzimatice în urma distrugerii acesteia, aşa cum a indicat L. KERVRAN.

Aceste remarci sunt întărite de diverşi autori, în diferite lucrări, ce vin tocmai în întâmpinarea acestor constatări (expuse pe larg în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”).

 

 

Argumentele IZOMERIEI OPTICE şi a CHIRALITĂŢII

 

Acest tip de argumente biologice – care ţin de dimensiunea mai subtilă, a biostructurii spaţiale a moleculei, şi de capacitatea acesteia de a roti planul luminii polarizate în soluţie, fie către stânga (levogir), fie către dreapta (dextrogir) – sunt amintite în subiectul corespunzător al universului bacterian (subcapitolul 4.6.3.10 din „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”), dar, mai ales, sunt abordate mult mai aprofundat, la subcapitolul corespunzător (10.1) din „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”.

Trebuie remarcat, în mod deosebit, că, dacă prin tratamentul termic, moleculele proteice vegetale suferă procesul de „racemizare” (din totalitatea levogiră, 50% se dextrogirizează) – în privinţa cărnurilor, are loc un proces de dextrogirizare totală a moleculelor proteice ale acestora (dar şi a celorlalte principii nutritive ale acestora).

Şi, pentru că „moleculele viului” sunt de tip levogir, atunci, calitatea defectuoasă a tipului de molecule proteice din carne, rezultă în mod evident!…

Aceste afirmaţii nu sunt doar simple deducţii şi speculaţii, ele reprezintă observaţiile unor interesante studii ştiinţifice şi experimente, prezentate în mod închegat, pentru prima dată, de prof. LINUS PAULING (care a luat, de altfel, premiul Nobel în 1954, pentru teoria legăturii chimice şi a structurii moleculare).

Acestea au fost confirmate de diverşi cercetători ai lumii ştiinţifice, printre care trebuie amintiţi şi Prof. dr. doc. I. Baciu, dar şi Dr. D. Ionescu-Pantelimon, Dr. O. Costăchescu (fost director al „Institutului Oncologic Bucureşti”) etc.:

Un fapt cu totul extraordinar este că în proteinele plantelor şi animalelor apare numai un singur tip de enantiomeri ai fiecărui aminoacid şi că acest enantiomer are aceeaşi configuraţie pentru toţi aminoacizii.

Această configuraţie este denumită configuraţie L (levogiră) .

Aceasta este o mare enigmă. Nimeni nu ştie de ce suntem alcătuiţi numai din molecule de L-aminoacizi şi nu din molecule de dextroaminoacizi. (21)

Absorbţia aminoacizilor se face prin mecanismul de transport activ. Viteza de absorbţie a izomerilor L este mult mai mare decât a izomerilor D. (22)

Kogl şi Erxleben (1939) au constatat că toţi aminoacizii din proteinele normale sunt levoaminoacizi.

Apariţia dextroaminoacizilor ar fi specifică numai cancerului şi ar duce la racemizarea aminoacizilor.

Constatările acestor autori, contestate de unii autori, au putut fi confirmate din nou.

Dittmar, citat de O. Costăchel, a arătat că toate ţesuturile necrozate au aminoacizi dextrogiri.

Dr. Rada (1973) arată că după moartea celulelor, moleculele levogire se transformă în dextrogire. (23)

Este binecunoscut că cea mai mare parte de D-aminoacizi sunt inutilizabili de către organismul uman. (24)

În structura proteinelor nu se întâlnesc decât L–aminoacizi.

Aminoacizii din seria D apar numai ocazional, în special la unele microorganisme şi totdeauna au roluri specifice.

Stereochimia grupării peptidice, unghiurile de legătură, distanţele interatomice, colinearitatea punţilor de hidrogen, apartenenţa tuturor aminoacizilor la aceeaşi serie optică (seria L) determină o anumită geometrie a elicei.

Pentru un substrat ce are doi enentiomeri (un carbon asimetric) numai unul dintre aceştia va putea fi legat şi deci supus transformării chimice catalizate de enzimă. Fenomenul este general, fiind denumit specificitate stereochimică.

În muşchi, lactatdehidrogenaza poate utiliza ca substrat numai acidul L–lactic pe care îl transformă în acid piruvic.(55)

Studii recente arată că întregul metabolism intermediar este specializat pentru metabolizarea substanţelor levogire.(1)

Din această sumară expunere, rezultă, în mod evident, structura dextrogiră (în totalitate) a cărnii, un ţesut animal necrozat în urma uciderii animalului, incompatibilă cu structura levogiră a organismelor vii, fie ele vegetale, animale sau umane.

La prima vedere, apare o imagine inedită şi paradoxală: dacă proteina de tip carnat este incompatibilă cu structura moleculară a organismelor vii, deci şi cu cea al omului, atunci, totuşi, cum anume organismul uman ar creşte şi s-ar dezvolta pe baza meniurilor din carne?

Răspunsul este simplu, şi în acelaşi timp complex.

De fapt, această întrebare nu face decât să evidenţieze uimitoarea forţă energetică a Universului uman, construit nu doar din materie, dar, mai ales, din energie şi informaţie.

Tocmai această bio-structură energo-informaţională a OM-ului, permite compatibilizarea moleculelor dextrogire în structuri levogire, prin procesul biochimic numit IZOMERIZARE.

Şi, atunci, de ce toată această desfăşurare de explicaţii, dacă tot are loc procesul de izomerizare – pentru normalizarea structurii organice a moleculelor necesare organismului?

Detaliul care trebuie luat în seamă, se referă la uriaşul consum energetic de ansamblu, necesar desfăşurării în bune condiţii a acestui proces – nu doar în cazul cărnurilor, dar şi al celorlalte structuri denaturate, tratate termic, chimizate etc.

În acest fel, fiinţa umană consumă permanent, la fiecare masă, o Energie a Vieţii pentru a VIVIFICA (levogiriza) moleculele morţii (dextrogire), aduse prin hrana tradiţională.

În primii 20-25 de ani, mirifica biostrucură a universului uman face faţă cu brio acestui continuu „energo-stress” (vezi, inclusiv leucocitoza de digestie, la fel de consumatoare de energie) – deci, procesul este compensat.

Însă, după această vârstă, permanenta solicitare consumatoare de energie începe să fie însoţită, treptat, de repercursiuni ENTROPICE (proces în curs de decompensare): mici dezechilibre discrete, cu degenerări iniţial mărunte, dar care, cu timpul, dacă nu se transformă în dezechilibre majore specifice numite „boli”, cu certitudine vor declanşa dezechilibrul general, văzut a fi încă, fiziologic: bătrâneţea…

Concluziile le trage fiecare, prin meditaţia pe următoarea opţiune: fie se alege plăcerea gustativă a „meniului” numit boală şi bătrâneţe sau se decide o iniţială rigoare, urmată de o nouă re-descoperire a Gustului Vieţii, din „Meniul” numit Alimentaţia Naturală…

 

 

TOXICOLOGIA produselor din carne

 

Deşi se vorbeşte de „CARNE”, ca de un „ţesut celular”, animal sau uman, de obicei viu – în realitate, carnea din măcelării este, în mod evident, doar o bucată dintr-un cadavru animal (o structură tisulară, cu celule moarte, în care se declanşează procesul de putrefacţie, în decurs de câteva ore).

La fel ca şi preparatele din carne, bucata de friptură, puternic rumenită, îl face pe om să uite de unde provine, sursa de origine a excitării sale gustative…

Substanţele toxice din produsul numit „carne”, apar încă înaintea momentului obţinerii acesteia („sacrificarea animalului”), prin deosebit de toxicele substanţe adrenergice, eliminate de animal în momentele premergătoare morţii!

De asemenea, primul proces declanşat imediat după „sacrificarea” animalului (în fapt, o ucidere considerată a fi elegantă, însă catalogată în cadrul speciei umane drept „crimă”), poartă numele de rigiditate musculară sau rigiditate cadaverică.

Astfel, acest „cadavru rigid”, va manifesta aceleaşi modificări anatomopatologice ca şi la cadavrul uman (de altfel, diferenţierea ţesutului animal de cel uman este un element de mare fineţe, aproape imposibil de realizat cu ochiul liber).

Acest „produs” este preluat ca atare din magazin, uitînd deseori că bucata de carne din sacoşă sau din tigaie era parte dintr-un trup palpitând de viaţă puţin mai devreme, dar ajuns pe masă pentru satisfacerea unei teoretice „nevoi de proteine”, absolut irelevantă.

Observând şi participând, chiar, la momentele importante de „obţinere a cărnii” (aprovizionarea, asomarea, adică „suprimarea vieţii animalelor fără durere şi fără tulburări fiziologice” – prin înţepare în ceafă, cu ciocanul, cu pistolul, electrică, prin asfixie, prin anesteziere, sângerarea sau exanghinarea, jupuirea, eviscerarea, despicarea şi toaleta carcasei cu toporul, tranşarea) (11) – cu greu se mai poate spune că omul este finţa superioară, integrată în natură şi armonizată cu legile de evoluţie spirituală, cu greu se mai poate asocia o asemenea „igienă a alimentaţiei” şi mod de tratament alimentar, cu promovarea sănătăţii, deci a vieţii, a calităţilor psihice şi mentale umane…

Conştientizând în mod real acest proces, dincolo de obişnuinţa tradiţională, putem vorbi în mod direct de o „toxicologie psihică”, o percepţie profund dezagreabilă a procesului, din punct de vedere psihologic şi etic.

De aceea, pentru cei sensibili, care nu „suportă” prezentarea anterioară de „obţinere a cărnii”, şi care promovează terapiile naturale şi viaţa, doar „cu buzele” sau prin tot felul de metode „vindecătoare”, să-şi amintească de cumplita realitate de dincolo de bucata de friptură din farfurie, înţelegând că, participarea la construcţia şi jocul Vieţii se poate face în mod Simplu şi Real, pornind de la atenţia faţă de gestul a ceea ce se introduce în cavitatea bucală, adică în gură – dincolo de buzele ce pronunţă elegante vorbe fără acoperire, tot din gură…

Dincolo de abordarea din punct de vedere afectiv, a unei problematici ce ţine în ultimă instanţă de Legea Fundamentală a Universului („Nu ucide Viaţa”) – ca lege universală, necesară a fi respectată de orice fiinţă pretendentă la raţionalitate şi inteligenţă, cum se doreşte a fi fiinţa umană – obţinerea şi consumul de carne este, în ultimă instanţă sursă de toxine alimentare.

Aportul de carne este ca o continuă „pompare” cu produşi de tip cancerigen, mutagen, care, alături de acţiunea degenerativă a radicalilor liberi, accelerează şi amplifică până la nivel de boală, procesul de îmbătrânire celulară.

Înainte chiar de a ajunge în tigaie, ca o principală sursă de toxine, aceasta prezintă modificări importante încă în starea „crudă”.

Astfel, cu toată asomarearealizată, instinctul animalului nu se pierde, agitaţia şi disperarea sa dinaintea tăierii fiind maxime (în acest sens au făcut puternică impresie, până la obţinerea premiului de maximă competenţă în domeniu, realizarea unor poze cu animale înaintea sacrificării, vite agitate la paroxism, din ai căror ochi se scurgeau lacrimi).

În aceste condiţii nu mai miră uriaşa cantitate de adrenalină rezultată în urma acestui proces, decelată în carnea tranşată, alături de procentaje consistente ale toxinelor numite generic xantine, de tipul metil-xantinei etc.

Dr. van Lisbeth declară că mâncătorii de carne să reflecteze la faptul că xantina, o otravă formată în corpul animalului în momentul sacrificării lui – alături de o cantitate considerabilă de adrenalină – nu dispare nici la fierbere, nici la prăjire şi la nici un alt procedeu cunoscut.

Sursele de intoxicare prin carne sunt multiple.

Dacă în privinţa puternicei acidifieri a acesteia, ce rezultă după uciderea animalului, s-a discutat la subcapitolul corespunzător al „Tratatului pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului” („pH şi echilibru acido–bazic”), în continuare vom aprofunda, doar pentru cei convinşi de utilitatea ingestiei de carne, aspecte ale degradării „preparatului” în stare crudă.

Despre efectele prezenţei coagulului sanguin, precum şi alte particularităţi ale alterării cărnii la păsări şi peşti se vorbeşte în clasicul „Tratat de igienă alimentară”, sub redacţiaProf. dr. S. Mănescu (expus pe larg, împreună cu alţi autori, în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”):

Modificările produse în carnea de pasăre după tăiere sunt: rigiditatea cadaverică se instalează în 1-2 ore de la tăiere, maturarea începe aproape imediat după sacrificare.

Alterarea începe de la interior spre exterior, deoarece la exterior carnea este protejată de piele. Grăsimea se alterează în scurt timp din cauza conţinutului ridicat în acid oleic care are stabilitate redusă.

Carnea păsărilor („carne albă”) este mai săracă în grăsime decâ „carnea roşie”, dar mai bogată în creatină şi creatinină.

După scoaterea peştelui din apă au loc imediat diferite modificări biochimice.

Pe suprafaţa corpului apare o secreţie de mucus, care este un mediu prielnic pentru dezvoltarea microbilor.

În 1-2 ore apare rigiditatea musculară după care intră în faza de autoliză, peştele se înmoaie, carnea îşi pierde elasticitatea, apar modificări de miros. Autoliza apare rapid, iar carnea de peşte se alterează din următoarele cauze: structura fină a fibrei musculare, cantitatea crescută de apă şi prezenţa unei flore microbiene la interiorul şi exteriorul corpului.

Din cauza conţinutului ridicat de acizi graşi nesaturaţi, 72-82%, grăsimea de peşte este lichidă. Din cauza acestei cantităţi mari de acizi graşi liberi, stabilitatea grăsimii este redusă, se alterează în scurt timp. (11)

Dieta bogată carne şi peşte determină constipaţie prin hipotonie intestinală.

Consumul lor în exces poate accentua procesele de putrefacţie din colon cu apariţia a diferite substanţe (amine, amoniac, indol, scatol, hidrogen sulfurat), care au efecte nocive asupra intestinului, cât şi asupra ficatului şi întregului organism.

Secreţia biliară a oamenilor şi animalelor carnivore este cu mult mai otrăvitoare decât fierea vegetarienilor.

Chorrin a constatat că în materiile fecale ale oamenilor care se hrănesc cu carne se găsesc 65.000 microbi pe fiecare milimetru cub, în timp ce la vegetarieni, Gilbert şi Dominic au găsit că nu se află decât 2.000 pe milimetru cub.(31)

Spre deosebire de plante, care au o membrană celulară rigidă şi un sistem circulator simplu, celulele animale mor foarte rapid atunci când circulaţia este oprită.

Imediat ce viaţa încetează, proteinele animale se coagulează şi sunt secretate enzime autodistructive; se formează o nouă substanţă numită „ptomaină”.

Consumul de carne se corelează şi cu observaţiile efectuate cu ajutorul ecranelor cu dicianină inventate de Kilner încă din 1908: biocâmpul şi aura energetică (efectul luminiscent al radiaţiei bioelectroluminiscente emise de celula vie) a oamenilor care mănâncă în mod curent carne, este deosebit de impură, oarecum înceţoşată, lipsită de claritate şi strălucire, având o culoare (pe anumite porţiuni) de brun închis şi verde murdar!…

Observând aceste date simple, referitoare la toxicele prezente în carne încă înainte de preparare termică, se deduce cu uşurinţă puternicul caracter toxic al acesteia, chiar în stare crudă.

Cu atât mai mare pare a fi diferenţa dintre carnea crudă şi cea trecută prin foc, efectele negative crescând chiar exponenţial!

Acest fapt este relevat de Dr. Henry Bieler şi Dr. Ernst Gunther, în diferite experienţe cu valoare statistică, realizate atât pe animale, cât şi pe voluntari (expuse pe larg în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”).

Pentru relevanţă, iată câteva extrase din subiectul referitor la consecinţele toxicologice ale cărnii supuse tratamentelor termice, din lucrarea „Toxicologia produselor alimentare” a competentei echipe de medici igienişti şi biochimişti, condusă de Prof. dr. S. Dumitrache, alături de RodicaşiB. Segal:

Tratamentul termic influenţează atât valoarea nutritivă a proteinelor, cât şi formarea de compuşi toxici.Reacţia cea mai cunoscută şi mai studiată este REACTIA MAILLARD, de formare a melanoidelor,care se desfăşoară în trei faze:

1. faza iniţială constă în formarea unui compus de adiţie de tip aldozamine sau cetozamine.;

II. faza intermediară cuprinde desfăşurarea unor reacţii complexe de scindare, deshidratare şi interreacţii între componenţi;

III. faza finală se caracterizează prin formarea de produse nesaturate, fluorescente şi colorate, care se datoresc reacţiilor de condensare aldolică, de polimerizare şi de formare a unor compuşi azotaţi cu inel heterociclic denumiţi melanoide.

Adrian şi Segal menţionează că există posibilitatea ca diferiţi compuşi premelanoidici să inhibe activitatea unor enzime şi să exercite un efect toxic direct asupra organismului. Premelanoidele măresc mult cecumul (2,77g faţă de 1,33 g), fapt care face ca multe alte substanţe, cum ar fi lactoza, să se metabolizeze greu. Mai mult, ele provoacă o hipertrofie a ficatului şi a rinichiului, ceea ce reprezintă suma unei intoxicaţii cu o deficienţă nutriţională.

La prăjirea şi frigerea cărnii se formează HPA (hidrocarburi policiclice aromatice), dar cercetările au pus în evidenţă compuşi cu acţiune mutagenă mai puternică decât a benz(a)pirenului.

Ei se formează ca urmare a pirolizei triptofanului, acidului glutamic, dar şi a pirolizei unor proteine.: globuline, cazeină, gluten. Doi compuşi de piroliză a triptofanului ( trp-P-1 şi trp-P-2) s-au dovedit a avea acţiune cancerigenă.

Aceleaşi efecte le exercită şi derivaţii de piroliză a diferitelor proteine din carnea de vită friptă şi din sardinele grilate.

Chiar şi la temperaturi mai mici de 200 grade C se pot forma substanţe cu acţiune mutagenă. Astfel în carnea friptă la temperatură moderată s-au identificat doi compuşi cu proprietăţi mutagene, notaţi IQM şi IQx, care se pare că sunt produşi ai reacţiei dintre glucide şi aminoacizi.

Furfurolii se pot forma şi din alte cetone şi aldoze prezente în alimentele supuse tratamentului termic sau pot rezulta în urma reacţiei Maillard.

În afară de faptul că determină schimbarea gustului produselor, furfurolii prezintă o acţiune toxică asupra organismului uman.

Antioxidanţii nu protejează satisfăcător grăsimile de oxidarea termică.

Influenţa temperaturii şi a timpului de prăjire: temperatura determină transformări profunde în gliceride, dependente de nivelul său.

Temperaturile de prăjire folosite industrial sunt de 145-190 grade C şi provoacă fenomenele de oxidare, oxipolimerizare şi ciclizare menţionate, care se intensifică odată cu prelungirea duratei de tratare termică. (24)

Credem că aceste date sunt suficient de convingătoare, pentru a înţelege nocivitatea utilizării în alimentaţia umană a cărnii şi a tratamentelor termice intensive asupra acesteia – de unde şi terminologia naturopată de „sursă primară şi abundentă de otrăvuri”…

Totuşi, nu se poate încheia acest subiect, dar şi acest foarte important subcapitol, fără a parcurge elementele esenţiale şi deosebit de relevante, ale unei interesante lucrări: Volumul 4, intitulat „Alimentaţia şi cancerul”, din „Caietele metodologice de oncologie”, de sub redacţia Prof. dr. doc. AL. TRESTIOREANU, fost Medic şef şi Director al Institutului Oncologic Bucureşti (al cărui nume, îl poartă, în prezent, importantul institut oncologic bucureştean).

Iată ce putem spicui din informaţiile medicale, de cea mai înaltă ţinută ştiinţifică şi credibilitate, care ne sunt oferite prin lucrarea acestui deosebit şi competent medic (prezentate pe larg în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”):

Prin încălzirea directă la flacără a amino-acizilor, proteinelor (sau a alimentelor care le conţin), s-au putut pune în evidenţă produşi care în testele rapide s-au dovedit a fi mutageni.

Prin piroliza triptofanului (Trp) au fost obţinuţi şi cristalizaţi doi produşi care au fost denumiţi Trp-P-1 şi Trp-P-2.

Prin piroliza acidului glutamic (Glu) au fost identificaţi şi izolaţi alţi doi compuşi: Glu-P-1 şi Glu-P-2.

Seria a continuat cu piroliza fenilalaninei (Phe), lizinei (Lys), ornitinei (Orn), obţinându-se Phe-P-1, Lys-P-1, şi respectiv Orn-P-1.

Prin piroliza globinei extrase din soia, s-au obţinut alţi doi compuşi AalfaC şi MeAalfaC.

Cu excepţia Lys-P-1, toţi ceilalţi compuşi menţionaţi s-au dovedit a fi mutageni pe testul Ames, unii fiind chiar mai puternici decât aflatoxina B1 sau benzo(a)pirenul.

Testarea tumorigenităţii pe animale este în curs de efectuare, rezultate nefiind în prezent publicate decât pentru Glu-P-1 care s-a dovedit a produce hepatoame şi tumori cerebrale (astrocitoame).

O altă modalitate prin care pot să apară substanţe mutagene o reprezintă fierberea sardinelor uscate. În urma acestui proces obişnuit în prelucrarea unor alimente, din sardinele uscate fierte s-au izolat doi compuşi denumiţi IQ şi MeIQ.

Mutagenicitatea determinată prin testul Ames este foarte mare, depăşind capacitatea mutagenă a aflatoxinei B1.

În hamburger-ul prăjit s-au pus în evidenţă substanţe cu activitate mutagenă, iar în carnea de vacă prăjită s-a izolat o nouă substanţă, Me1Qx, cu activitate puternică mutagenă.

Am văzut că prin piroliza amino-acizilor şi a proteinelor pot apare amine heterociclice cu potenţial mutagen/carcinogen şi anume IQ, MeIQ şi MeIQx care se pot forma la temperaturi de 190 grade C sau chiar mai jos.

Şi apariţia acestor produşi poate fi evitată prin adoptarea unor procedee adecvate de preparare a alimentelor (fierberea alimentelor sub presiune).

Se consideră că în mod virtual toate alimentele prelucrate prin căldură ar conţine compuşi mutageni, mulţi dintre ei nefiind identificaţi.

Aceşti compuşi nu ar reprezenta o particularitate a societăţii moderne, ei fiind prezenţi şi în alimentaţia folosită de om de-a lungul evoluţiei lui.

Acest fapt este justificat şi de existenţa sistemelor enzimatice de detoxifiere care acţionează sub control genetic la nivelul celulei. Ele sunt capabile de a elimina riscul creat de cantităţile relativ mici ale compuşilor mutageni/ carcinogeni care ar fi prezenţi în mod normal într-o alimentaţie naturală.

Problema se pune, care este nivelul sau concentraţia substanţelor carcinogene pe care celula sau organismul l-ar putea neutraliza prin posibilităţile proprii şi dacă în societatea modernă acest nivel nu este depăşit în cadrul diverselor moduri de alimentaţie folosite, la care se mai adaugă şi poluanţii din mediul ambiant.(26)

Aceste ultime date oferite, dincolo de orice interpretare speculativă (a unei voci a ştiinţei medicale de cea mai înaltă autoritate şi competenţă), solicită o mult mai profundă reflecţie faţă de atitudinea şi gestul culinar tradiţional – acela de a introduce în vasul de bucătărie bucata de cadavru, care, odată ajuns în organism, generează efecte constante şi permanente de tip toxic, dar mai ales entropic.

Cu adevărat, în acest caz se verifică elementara logică: „moartea (bucata de cadavru animal) aduce (inevitabil, în timp), Moartea”…

Dar, pentru a nu ne despărţi de acest subcapitol cu o imagine morbidă, este util să convertim imaginile acestui subcapitol, uneori de-a dreptul macabre, cu imagini constructive, naturale, ale Vieţii.

Astfel, aceste imagini negre – asemenea bucăţilor de carne (tot negre, de la prăjeală), introduse în „templul” iniţial perfect (corpul fizic uman) – vor putea fi neutralizate, ca o hologramă căreia i s-a neutralizat sursa…

Iată o NEGARE a NEGAŢIEI, precum „moartea pre moarte călcând”…

La finalul acestui subiect, poate că cel mai indicat este să permitem unui mare poet antic, care a călcat şi prin ţinuturile noastre dobrogene (poetul OVIDIU), să-şi exprime punctul de vedere legat chiar de un asemenea subiect, ca cel abordat de noi aici.

Iată, încă o demonstraţie strălucită, a modului în care Ştiinţa precisă (modernă, reflectată în lucrarea noastră) se poate îmbina armonios cu Arta intuitivă (poetică, dar şi picturală, sculpturală, muzicală etc.), pentru ca, în acest fel, Conştiinţa glasului din fiecare să fie lăsat să se exprime liber:

Feriţi–vă, muritori,
Să vă întinaţi trupul cu mâncăruri respinse de zei!
Există cereale, există fructe
Sub greutatea cărora se îndoaie crengile,
Ciorchini plini de suc în vii.
Există plante delicioase care,
Puse pe flacără, devin mai dulci, mai fragede.
Natura vă oferă laptele şi mierea
Parfumată de floarea cimbrişorului.
Pământul generos vă pune la-ndemână
Comorile-i de alimente savuroase;
Vă dăruieşte mesele
Fără a mai fi nevoie să ucideţi şi să vărsaţi sângele!
Animalele sălbatice îşi potolesc foamea cu carne
Şi nici ele nu fac cu toatele acest lucru!
Calul, oaia, boul trăiesc din iarbă.
În schimb, cele care prin firea lor sunt crude, feroce,
Se bucură de hrana stropită cu sânge.
Vai, cât e de criminală făptura vie
Care-şi întreţine viaţa prin moartea altei făpturi!
În faţa atâtor bogăţii
Pe care le produce pământul
Să nu-ţi placă nimic mai mult decât
Să zdrobeşti cu dinţi cruzi
embre rupte şi smulse? (60)