- Din istoria alimentară „oficială” a Omenirii
- Susţinători ai Alimentaţiei Naturale
- Din istoria Alimentaţiei (Naturale) În Zona Românească
- Despre TRANSHUMANŢA „poporului mâncator de lapte”
Din istoria alimentară „oficială” a Omenirii
Sintagma de „istoria alimentaţiei naturale” este mai greu de acceptat „oficial”, putând suna chiar pretenţios, datorită necuprinderii acesteia în documente istorice uzuale.
Şi totuşi, căutând printre descrierile diverselor sisteme şi stiluri alimentare, din însemnările istoricilor, legate de obiceiurile şi tradiţiile culinare ale diverselor popoare şi mai ales ale românilor, surprizele nu au întârziat să apară!
Astfel că, parafrazându-l pe istoricului V. Bologa, acum putem spune cu deplină încredere că Alimentaţia Naturală : „se ascunde temporar dar, ca şi apele carstice, va ieşi mai bogată la suprafaţă”.
Elementul – etalon luat în considerare în periplul nostru de cercetare spaţio-temporală este însuşi „alimentul” cel mai discutat, primul recomandat de a nu mai fi folosit în alimentaţie – CARNEA (şi preparatele din carne).
Noi am observat că linia culinară dominantă a unei populaţii, într-o anumită perioadă istorică, este trasată în funcţie de gradul utilizării preparatelor din carne.
Urmărind acest aspect, asociat cu studiul gradului de folosire a tratamentului termic al alimentelor, putem întrezări măsura în care populaţia respectivă a practicat tipul de alimentaţie ovo-lacto-vegetariană cu o minimă preparare termică – aspect ce se apropie cel mai mult de conceptul nutriţional susţinut de noi, cel de Alimentaţie Naturală.
Scurta sinteză realizată de Prof. dr. doc. I. Mincu şi Dr. Viorel Mogoş în lucrarea „Bazele practice ale nutriţiei omului bolnav” ne oferă o imagine sintetică foarte vagă legată de situaţia nutriţională mondială din perioade foarte îndepărtate, protoistorice, de până la milioanelor de ani:
În perioada Miocenului (5.000.000 de ani în urmă) se pare că fructele reprezentau alimentaţia de bază a hominizilor. După ce ramura umană s-a desprins de cea a maimuţelor, în urmă cu 4.000.000 de ani, obiceiurile alimentare cuprindeau mari cantităţi de carne provenită, se pare, parţial din vânat şi parţial din cadavre.
În această epocă Homo Habilis, apoi urmaşul său Homo Sapiens au început să consume cantităţi impresionante de carne (în urmă cu 2.000.000 de ani), mărturie stând marile acumulări de resturi animale găsite în zonele unde locuiau şi uneltele folosite pentru vânătoare.
Odată cu apariţia omului modern de Cro-Magnon (acum 600.000 de ani) a crescut şi interesul pentru vânătoare în stil mare. În această perioadă, în unele zone, carnea a asigurat mai mult de 50% din mâncare. Din cauza vânatului excesiv, a schimbării climei şi a creşterii numărului populaţiei, perioada preagricolă a fost marcată de renunţarea, încet, încet, la vânătorile mari, ajungându-se la îmblânzirea primelor animale şi îndreptarea spre o viaţă mai sedentară.
Cercetări în unele zone ale S.U.A. au pus în evidenţă, cu ajutorul stronţiului, resturi vegetale şi animale care arată o creştere a consumului de material vegetal în defavoarea celui animal. Vânătorii acestei perioade seamănă deja cu populaţiile primitive actuale.
Agricultura a alterat obiceiurile alimentare, pe parcursul a câtorva milenii, consumul de carne a scăzut drastic, vegetalele ocupând 90% din alimentaţie, fapt cu consecinţe morfologice (scăderea în greutate şi în înălţime).
Omul de Cro-Magnon şi cel de Neanderthal, care erau, asemenea eschimoşilor, mari consumatori de carne, aveau oase mari şi constituţie robustă – dovadă a aportului suficient, uneori prea crescut, de calciu. În alimentaţia paleoliticului vitaminele au fost suficiente, chiar în exces.
Cantitatea de fibre vegetale ingerate a fost mai mare decât cea indicată în alimentaţia omului modern(!), apropiindu-se de cea consumată actualmente de unele triburi africane, unde incidenţa bolilor cauzate de prezenţa acestora în alimentaţie este scăzută.
Sub raport sanitar, epoca neolitică prezintă deosebiri notabile faţă de paleolitic. În această epocă, aparţinând mileniilor III şi II î.Cr., folosirea vaselor de lut ars a permis o coacere mai completă a alimentelor. O dată cu aceasta, prin distrugerea vitaminelor, au apărut însă diferite avitaminoze : rahitismul, pelagra, scorbutul etc. De asemenea, au apărut şi cariile dentare. În această epocă, deşi nu se poate vorbi de o adevărată diviziune a muncii, exista o categorie semispecializată de indivizi care se ocupau şi se întreţineau din vânătoare, pescuit, agricultură şi creşterea vitelor. (2)
În privinţa istoriei Antichităţii şi a Evului Mediu, informaţia istorică este mult mai bine reprezentată.
Cu această ocazie vom realiza câte un tabel sintetic de prezentare a obiceiurilor culinare ale popoarelor reprezentative pentru fiecare din aceste două importante perioade istorice – obiceiuri conturate din aceeaşi lucrare, citată pe larg în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului” (unde puteţi afla lungi detalii citate):
Tabelul 1A – Alimentaţia în Antichitate
| Nr. crt. | Populaţia | Categoria socială | Alimente ocazionale/ nefolosite | Alimente de bază |
| 1 | Mesopotamieni | Clasa dominantă | carne, vin | mămăligă, pâine (lipie), ouă, legume, fructe, peşte, bere de orz, vin de curmale |
| Pătura săracă | ||||
| 2 | Egipteni | Clasa dominantă | carne de vită sau oaie | mâncăruri crude, pâine fără sare, lapte, produse lactate |
| Pătura săracă | carne de porc | |||
| 3 | Evrei | Clasa dominantă | carne de capră şi de oaie | pâine de orz nedospită, brânză, lapte acru, fructe |
| Pătura săracă | ||||
| 4 | Palestinieni | Clasa dominantă | zer din lapte de capră sau de oaie | |
| Pătura săracă | ||||
| 5 | Perşi | Clasa dominantă | carne, dulciuri, fructe uscate | pâine de orz nedospită, mămăligă de mei, lapte acru, ceapă, alte legume |
| Pătura săracă | carne, vin , bere | |||
| 6 | Indieni | Clasa dominantă | carne de berbec, ied sau viţel | orez cu multe legume şi sosuri, clătite, zarzavaturi, fasole, linte, mirodenii |
| Pătura săracă | carne de vită, peşte | |||
| 7 | Chinezi | Clasa dominantă | lapte, produse lactate | mei, orez, legume, fructe, carne |
| Pătura săracă | ||||
| 8 | Japonezi | Clasa dominantă | grăsime, ulei, lapte, unt, brânză, fructe, vin, bere, cafea | orz, mei, orez, zarzavaturi, ouă, carne de pasăre şi vânat |
| Pătura săracă | ||||
| 9 | Azteci | Clasa dominantă | ciocolată | fasole, porumb, bostan, pepene, tigvă, avogado, ştir, cartofi, roşie, ardei iute |
| Pătura săracă | carne de curcan sau de câine | |||
| 10 | Greci | Clasa dominantă | carne, vin | legume crude, lipie cu vin, lapte de capră, brânzeturi, smochine, măsline, ciorbă neagră, peşte afumat, fructe |
| Pătura săracă | ||||
| 11 | Romani | Clasa dominantă | pâine din grâu sau orz, carne de porc | multe zarzavaturi, terci din mei sau grâu, ciuperci, brânză, măsline, carne de oaie şi de capră, miere |
| Pătura săracă | carne de vacă |
Tabelul 2A – Alimentaţia în Evul Mediu
| Nr. crt. | Populaţia | Categoria socială | Alimente ocazionale/ nefolosite | Alimente de bază |
| 1 | Celţi | Clasa dominantă | carne de vită sau de porc | pâine, fiertură de ovăz, peşte, vânat |
| Pătura săracă | ||||
| 2 | Germani | Clasa dominantă | zarzavaturi | terci din grâu, orz sau secară, lipie coaptă, lapte brânză, carne de pasăre, de oaie şi de porc |
| Pătura săracă | ||||
| 3 | Bizantini | Clasa dominantă | carne, peşte şi brânză în post | ouă, peşte, carne de porc, vânat, legume, fructe |
| Pătura săracă | ||||
| 4 | Musulmani | Clasa dominantă | carne de porc | plante şi mirodenii diverse, zarzavaturi, fasole, vinete, carne de animale sacrificate prin sângerare |
| Pătura săracă |
Cele două tabele sintetice, legate de alimentaţia în Antichitate şi Evul Mediu, ne ajută să observăm situaţia comparativă a nutriţiei dominante a fiecărei populaţii prezentate.
Studiul atent al acestor tabele poate evidenţia subtile detalii, ce pot oferi o altă imagine a nutriţiei din aceste două perioade istorice, total diferită de cea uzual cunoscută (de genul „carnea este alimentul de bază dintotdeauna” etc.).
Noi ne limităm doar la a observa cum, cel puţin în antichitate, hrana de bază nu era nicidecum reprezentată de carne, ci de derivatele cerealiere, legume, fructe, ouă şi produse lactate, eventual peşte (în funcţie de populaţie şi de zona geografică).
Carnea diverselor mamifere domestice sau de vânat, se regăsea doar pe masa celor bogaţi, cu resurse financiare în acest sens – dar şi aceasta, pentru anumite regiuni, ocazional (ospeţe, sărbătoriri etc.).
Se pare că Evul Mediu a fost însoţit de o modificare în stilul culinar tradiţional, fiind evidenţiat cel mai pregnant în zona Occidentului, unde, chiar şi ţăranii, pe măsură ce deveneau tot mai înstăriţi, au început să adopte un stil alimentar tot mai încărcat cu carne şi preparate din ce în ce mai mult prelucrate termic.
A trebuit să apară „Epoca Postmodernă”, cu trezirea spirituală a omenirii, pentru a se închide cercul „istoric” al alimentaţiei intens carnivore, cu re-deschiderea unui nou ciclu, al re-cunoaşterii şi re-găsirii alimentaţiei reale : cea naturală, organică, netoxică…
Susţinători ai Alimentaţiei Naturale
Diverse scrieri istorice, pornind de la Herodot, Strabon şi alţi istorici „autorizaţi”, ne prezintă stilul de viaţă al iniţiatorilor şi susţinătorilor principalelor curente filozofice din Grecia antică, amintind şi de preceptele culinare ale acestora.
În acest sens se susţine că, în principal, Orficii greci şi mai ales traci, Epicurienii, Stoicii, Platonicienii, Neoplatonicienii şi alţi diverşi susţinători ai altor curente filozofice, religioase sau metafizice, aplicau acest principiu culinar – „Principiul Viului”, prin alimentaţia netoxică, naturală – ca element de bază în viaţa lor, particulară sau de grup.
În acest sens, Dr. E. Bertholet, laureat al Universităţii medicale din Laussane, în cartea „Fructele – valoarea lor nutritivă şi curativă”, ne prezintă aspecte, poate mai puţin cunoscute, din viaţa unor mari gânditori şi filozofi ai Antichităţii:
Orficii greci duceau o viaţă ascetică şi renunţau la carne pentru a obţine purificarea trupească şi sufletească.
Hesiod, în poemul „Lucrări şi zile” regreta Era de aur şi blestema fapta lui Prometeu, primul care a omorât o vită şi a adus focul din cer pentru a prepara mâncarea din carnea acestui animal.
Empedocle, ca şi Pitagora, a susţinut cu hotărâre interdicţia cărnii. (…)
Socrate a trăit idealul vieţii simple. De la el este expresia că mănânci numai ca să trăieşti, în timp ce alţii trăiesc numai ca să mănânce. Socrate se hrănea numai când îi era foame şi numai cu alimente folositoare sănătăţii. El avea o regulă ascetică de viaţă: „Vremurile grele sunt învăţători buni”.
Platon pleda, de asemenea pentru cea mai mare sobrietate la mâncare şi băutură. El considera că hrana care nu a trecut prin foc este cea mai bună şi lua într-o zi o singură masă, cu multe fructe. Printre deprinderile sale statornice erau şi zilele de post.
Xenocrate, al doilea succesor al lui Platon la conducerea Academiei, a susţinut vegetarianismul.
Diogene a pus în practică maximele filozofice ale învăţătorului său Antistene, a cărui filozofie se poate rezuma în ideea că omului nu-i rămâne decât alegerea între spirit şi frânghie. Diogene a dus o viaţă de o simplitate legendară; se hrănea cu ierburi, smochine uscate, măsline şi legume crude. El spunea: „Oamenii s-au moleşit şi sunt mai nefericiţi decât animalele, care beau apă şi se hrănesc cu plante”. Susţinea mereu: „Carnea şi vinul abrutizează pe bătrâni şi moleşesc pe tineri”.
Plutarh era, de asemenea vegetarian şi a scris, în acest sens o carte: „Despre mâncarea cărnii” în care se prezintă ca un apărător al animalelor torturate şi ucise de oameni. El spune că oamenii nu mai urmează adevărata lor menire şi au rămas în urma animalelor. Plutarh a văzut o legătură cauzală între necumpătarea la mâncare şi băutură şi decăderea moravurilor din timpul său.
Teofrast, mare naturalist, elev al lui Aristotel, spune că mâncarea cărnii nu este necesară, înnăbuşind îndemnurile superioare din om: „îmbuibându-se, oamenii au pierdut amintirea vechii pietăţi, au căzut tot mai adânc în excese, nemailăsând nimic negustat şi nemâncat”.
Seneca, unul din marii filozofi stoici, a fost susţinătorul elocvent al vieţii simple. Era sigur că decadenţa din timpul său trebuia pusă pe seama exceselor şi senzualităţii fără limite. El spune: „Pentru libertatea noastră interioară trebuie să avem stomacul bine disciplinat”. El nota că „odată cu numărul bucătarilor creşte şi numărul bolnavilor”. Era convins că în orice caz carnea deşteaptă instinctele inferioare ale omului, în timp ce regimul vegetarian purifică şi împrospătează spiritul.
Pitagora, marele matematician şi filozof ezoteric cerea discipolilor săi să ducă o viaţă austeră; hrana lor era compusă numai din alimente care nu erau trecute prin foc, vegetale crude, şi singura lor băutură era apa. Prin acest regim sever el urmărea să obţină o neobişnuită ascuţime a gândirii şi puritatea sufletului.
Modul de viaţă pitagoreic a devenit sinonim cu regimul naturist. După o jumătate de mileniu, Juvenal promova acest regim, comparându-l cu modul de viaţă depravat al contemporanilor săi. (4)
Lui Pitagora i se atribuie şi următoarea afirmaţie, ca sinteză a crezului său privind acţiunea hranei asupra corpului biologic şi spiritual: „Doar hrana vie şi proaspătă îi permite omului să rămână sănătos, să fie fericit şi să simtă adevărul”.
Hipocrate, ca „Părinte al medicinei moderne”, este cel care introduce conceptul de „Regimen” („Mod de viaţă organizat”) şi cel de „Vix Medicatrix Naturae” („Puterea/Forţa vindecătoare a Naturii”) – elemente fundamentale pentru înţelegerea Alimentaţiei Naturale.
Mergând către vremuri mai apropiate de prezent, remarcăm cum, în germenii ştiinţei moderne, inclusiv medicale, se regăseşte şi se perfecţionează conceptul de viaţă şi hrană naturală.
Astfel, englezul Thomas Sydenham, supranumit „Hypocrate al Angliei” (secolul al VII-lea), continuând linia predecesorului său antic, recomanda remediile cele mai simple şi mai naturale, cele mai puţin toxice, definind boala printr-un concept fundamental aparţinând medicinei naturale: „Boala nu este altceva decât efortul depus de corp pentru a scăpa de materiile morbide”. (5)
O exprimare asemănătoare a folosit şi alt mare medic şi chimist al vremurilor trecute, Herman Boerhave, profesor de medicină la Universitatea din Leida prin anul 1700, care, în consens cu Hypocrate şi cu „Hypocrate al Angliei”, afirma că „slăbiciunile pot apărea oriunde în corpul nostru ca urmare a unui tratament (alimentar) nenatural”. Prin urmare, el considera că „boala este vindecată cu ajutorul naturii, prin neutralizarea şi eliminarea materiilor morbide”. (5)
În perioada modernă, tot mai mulţi medici, biologi, anatomişti etc. au remarcat diferenţe de dentiţie, intestinale şi ale altor organe, dintre corpul omenesc şi cel al animalelor carnivore.
Aceste aspecte de anatomie şi fiziologie comparată, ce sugerează clar apartenenţa „matriţei” corpului uman la tipul de nutriţie fără carne, sunt remarcate încă din secolul al XVII-lea de biologul Pierre Gassendi.
Sylvester Graham (1794-1851) a promovat intens calităţile nutriţiei cât mai naturale (în primul rând fără carne), încercând – şi realizând – obţinerea unei pâini de calitate superioară ce-i poartă numele, pâinea Graham, alături de biscuiţi speciali.
Un distins membru al „Colegiului Regal al Medicilor” din Edinburgh, Dr. William Buchan, realizează în 1883 o interesantă carte de promovare a alimentaţiei apropiate de natură, în care precizează: „Sfătuiesc pe fiecare persoană, pacient sau medic, să acorde mai multă importanţă dietei alimentare şi diferitelor moduri de vindecare prin nutriţie, întrucât această parte a medicinii – dietoterapia – este şi rămâne o metodă naturală foarte eficientă de vindecare a bolii.”
Cu puţin înainte de epoca lui Pasteur, într-o carte de avangardă despre patologia celulară, un cunoscut medic german – Rudolph Virchow – susţinea că „sănătatea celulelor depinde de compoziţia lor chimică şi că această compoziţie chimică depinde, la rândul ei, de natura hranei absorbite de individ”. (5)
De asemenea, Rudolph Virchow este unul din cei ce a polemizat cu microbiologul şi chimistul francez Louis Pasteur pe marginea genezei bolilor infecţioase. Acestei dispute i se vor alătura ulterior şi alt mare microbiolog – Claude Bernard, precum şi eminentul specialist englez în sănătate publică,John Show Billings.
Toţi aceşti oponenţi ai celebrului Pasteur au susţinut cu tărie că infecţia bacteriană este efectul mediului favorabil oferit de toxemia din organism, şi nu cauză a îmbolnăvirii. Cu toţii, ei preconizau rezolvarea cauzală şi reală a infecţiei din organism prin neutralizarea toxemiei interne, practicând Alimentaţia Naturală.
Mai aproape de noi, Dr. Med. Bircher-Benner, conducător al unei clinici elveţiene de terapie prin dietă naturală din Zurich, este considerat de mulţi ca cel ce a pus noi baze conceptuale şi practice ale nutriţiei naturale în medicina modernă, lansând conceptul de„hrană vitală completă”.
În acest sistem medical natural, teoretizat şi mai ales practicat de către acest mare medic elveţian, s-au format o pleiadă de susţinători ai nutriţiei naturale, dintre care se desprinde figura binecunoscutului Dr. Ernst Gunther.
În America, printre mulţi alţi medici „naturişti” – Dr. Med. Max Gerson – sunt de remarcat figurile a trei mari nutriţionişti „naturişti”, fondatori ai Catedrei de Medicină Dietetică din „Goldwater Memorial Hospital” a Universităţii din Columbia : Dr. J. H. Tilden (autor al lucrării „Explicaţia toxemiei”), dr. G.S.Weger şi dr. H. Bieler.
Istoria medicinei cuprinde, însă, şi alţi cunoscuţi medici naturopaţi sau oameni de ştiinţă care au promovat Alimentaţia Naturală (ex.: dr. George Barbarin, Prof. William Tiller din cadrul Departamentului de Ştiinţe şi Ingineria Materialelor a Universităţii Stanford etc.).
Unul din cei mai mari profesori şi doctori în ştiinţa purificării corpului şi în nutriţie a fost Dr. medic John Tilden din Denver. Programul său medical a inclus postul şi o abundenţă de fructe, vegetale şi produse animale. El a ajuns la 90 de ani şi a fost un medic activ până la sfârşitul vieţii.
De asemenea, un alt mare medic specializat în nutriţie a fost Dr. John Hervey Kellog, care a funcţionat timp de 60 de ani ca director al faimosului aşezământ Battle Creek, Sanatoriul din Battle Creek, Michigan.
Dr. Bennedict Lust a fost părintele şi fondatorul Naturopatiei în America. El a înfiinţat la New York o mare şcoală de Naturopatie şi a şcolarizat sute de Doctori naturali care au răspândit învăţăturile sale în întreaga lume.
Profesorul Arnold Ehhret a fost descoperitorul şi creatorul „Sistemului de vindecare prin dietă fără mucus” care conţinea o dietă strict vegetariană. Mulţi dintre foştii discipoli ai profesorului Ehret, aflaţi în vârstă de 80-90 ani, se bucură încă de o sănătate viguroasă şi robustă, respectând acest plan.
Iată şi un medic român al secolului al XIX-lea – dr. Pavel Vasici Ungureanu, primul mare promotor al alimentaţiei vegetariene (fără carne) din România modernă.
Este, poate, nedreaptă aşternerea vălului uitării peste memoria acestui igienist – epidemiolog ardelean, iniţiatorul şi susţinătorul primei reviste medicale ardelene a secolului al XIX-lea: „Higiena şi şcoala”, care a elaborat şi o lucrare ştiinţifică bine pusă la punct: „Vegetarismul sau nutriţia din punct de vedere istoric, anatomo-fiziologic, dietetic, sanitar, economic, moral, estetic şi social”.
Din acest scurt periplu (mult mai pe larg expus în „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”) se poate, cu convingere, concluziona:
Alimentaţia Naturală înaintează pe un fir continuu de-a lungul veacurilor şi mileniilor – un FIR VERDE de data aceasta, şi nu roşu !
Uneori, acesta este luminos şi foarte clar conturat, alteori abia vizibil (precum izvorul subteran al apelor carstice), dar permanent ESTE PREZENT…
Din istoria Alimentaţiei (Naturale) În Zona Românească
O minuţioasă şi foarte interesantă istorie alimentară din spaţiul românesc ne-a fost oferită de către medicul Ion Claudian, în lucrarea „Alimentaţia poporului român”, apărută la Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, în 1939.
Fost expert în nutriţie al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie (F.A.O.), Doctor în Medicină al Facultăţii din Bucureşti, „magna cum laude”, Dr. Claudian – nutriţionist de renume mondial – a fost o voce autorizată ce a adus la lumină cercetări istoriografice ce confirmă în mod neaşteptat o dominantă culinară cvasi-naturală a strămoşilor românilor (geto-dacii) şi a populaţiei româneşti din perioada Evului Mediu, aflată în relaţie directă cu modul acestora de vieţuire: păstoritul transhumant.
Acest comportament alimentar aparte a permis observarea unei distincţii clare, între stilul fundamental de nutriţie al geto-dacilor şi cel al marii majorităţi a celorlalte popoare, chiar dintre cele cu o activitate asemănătoare (păstoritul) – prin evidenţierea populaţiei geto-dace drept „poporul mâncător de lapte”!
Studiul antropologic şi geografic al dr. Claudian, de largă întindere, încearcă să argumenteze importanţa păstoritului trashumant, element definitoriu în evoluţia materială şi spirituală a populaţiei din spaţiul românesc, prea puţin cunoscut şi înţeles în prezent, când această îndeletnicire este aproape dispărută.
Continuitatea acestui tip de păstorit pe meleagurile româneşti, se află în relaţie directă cu tipul de alimentaţie promovat de noi şi practicat de ciobanul transhumant – hrana naturală.
Se pare că acest tip de nutriţie a reprezentat pentru păstorul transhumant, atât o posibilitate (disponibile îi erau doar produsele lactate oferite de animale, nu şi carnea acestora, pentru a evita „decimarea” turmei), dar mai ales o necesitate (pentru asigurarea sănătăţii şi vigorii acestuia, necesare parcurgerii miilor de kilometri şi variatului peisaj montan).
Dar să vedem ce susţin sursele istoriografice, prezentate de Dr. Ion Claudian, referitoare la modul fundamental de nutriţie a strămoşilor geto-daci (dezvoltat pe larg în „Tratatul de Alimentaţie Naturală a OM-ului”):
Alimentaţia, impusă în mare parte de felul de viaţă, deosebea pe vremuri popoarele unele de altele prin contraste hotărâte. Cu dreptate remarcă Victor Berard că în epoca homerică neamurile se indicau prin hrana lor de căpetenie. După acelaşi criteriu, „Geţii erau mâncători de lapte” (Columella, sec. I p. Ch.).
Să nu ne mulţumim cu acest epitet sugestiv şi să cercetăm în lumina cunoştinţelor antropogeografice de astăzi, care putea să fie alimentaţia poporului nostru şi în general a popoarelor cu acelaşi gen de viaţă de păstori de oi care practică agricultura lăturalnică.
Abundenţa laptelui va da nota dominantă alimentaţiei. Laptele va dispensa de consumarea zilnică a lichidelor calde, a supelor acide, care joacă un rol de căpetenie în hrana zilnică a agricultorilor răsăriteni. Tot cu ajutorul laptelui, păstorii rezolvă a doua problemă capitală a economiei naturale care este conservarea hranei pentru iarnă.
În mod general, se poate spune că laptele cu multiplele sale întrebuinţări şi cu valoarea sa nutritivă excepţională simplifică problema alimentară şi face inutile sforţările pentru alte izvoare de hrană.
(…)Consecinţele acestei agriculturi rudimentare ca şi a traiului său este modul simplu de a prepara mâncărurile de cereale. Alimentaţia lui va întârzia deci în „faza fierturilor şi galetelor”.
Teritoriul României de azi a fost de milenii o zonă de cultură dominantă a meiului, care juca un rol de căpetenie în alimentaţia masei mari a populaţiei. Această cereală alimentară, singură, este cu totul nepanificabilă. Din meiul măcinat grosolan, din uruială, aşa cum se face cu morile de mână, sau pisat, se prepară o fiertură: pâsatul, coleaşa, dintr-o făină mai fină, mămăliga, din pasta nedospită coaptă în spuză sau în ţest – „mălaiul”, „turta”.
E interesant de observat că aşa cum se întâmplă deseori, acelaşi cuvânt desemnează atât cereala (într-o întinsă regiune a României) cât şi principala preparaţie. Mălaiul, turta nedospită (galette), pare a fi fost deci cea mai răspândită formă de a pregăti cereala noastră. Mai rar se întrebuinţa o mixtură de cereale – grâu, orez.
În sfârşit, o ultimă caracteristică a păstorilor de oi şi cornute este vegetarismul (spre deosebire de păstorii de cai – kirghizi, tătari – carnivori exclusivi).
Etnografii ne arată că populaţiile pastorale sunt foarte puţin carnivore ci, dimpotrivă, mâncătoare de lapte şi mari consumatoare de cereale şi vegetale în general.
Acest caracter, destul de paradoxal, la prima vedere, este în realitate explicabil. Păstorul, de oi mai ales, nu este dispus să-şi împuţineze turma care este propriul său capital, ci se mulţumeşte cu dobânda, laptele, lâna. Pretutindeni păstorii nu sacrifică decât animalele rănite, uneori bolnave.
Acest caracter de vegetarism se regăseşte la românii de astăzi (anii 1940 de apariţie a cărţii) care consumă mai puţină carne ca toate naţiunile vecine şi conlocuitoare. El are şi o explicaţie fiziologică. Proteinele animale sunt furnizate de lapte şi brânză.
De altfel vegetarismul este, într-o oarecare măsură, un caracter comun întregii pături ţărăneşti de pretutindeni şi din toate timpurile. Consumarea zilnică a cărnii ca şi a alcoolului este o „invenţie a civilizaţiei urbane”.
Acest obicei a fost generalizat în Occident foarte de curând, la mijlocul secolului trecut (secolul XIX), odată cu industrializarea. E schimbarea pe care Era capitalistă a adus-o alimentaţiei.
În Orientul Europei, alcoolul industrial a pătruns de mult în mediile rurale, dar alimentaţia carnată de tip „burghez” întârzie să se introducă la ţară.
O altă caracteristică a alimentaţiei păstoreşti este utilizarea pe o scară mare a plantelor de culegere, care ocupă un mare loc în hrana de primăvară şi vară. Şi acest caracter se regăseşte în hrana ţăranului român. Se pare că nici un popor din Europa nu a păstrat mai multe buruieni alimentare ca poporul nostru.
Tehnica „prăjirii” alimentelor, şi ea relativ recentă şi puţin utilizată la strămoşii noştri (se fierbea, se frigea pe cărbuni, la „frigare”, la”proţap”) se poate rezolva cu grăsimile animale de conservă.
Laptele şi derivatele lui sunt o grăsime întotdeauna la îndemână. Aşa s-a făcut că, în zona noastră conservele grase, atât cele vegetale (uleiuri) cât şi cele animale, în special slănina de porc, să fie mult mai puţin consumate ca în alte regiuni.
Până spre secolul al XVIII-lea, hrana păstorilor elveţieni amintea într-un mod izbitor de hrana ciobanilor noştri.
Iată un „meniu” al păstorilor elveţieni: Dimineaţa – mămăligă de orz cu lapte. La prânz: pâine uscată, lapte cu făină de ovăz. Seara: fiertură de porumb cu lapte.
De altfel, până în secolul al XVIII-lea, fiertura de mei, de ovăz şi de porumb, era, împreună cu laptele, hrana de toate zilele a elveţienilor.
Alături de factorii bio-geografici specifici, prezenţa viei (lipsa băuturilor fermentate), prezenţa fructelor (însemnătatea mai mică a supelor acide), cereale nepanificabile (lipsa pâinii), creşterea oilor, legate de munţii noştri, punea la îndemâna strămoşilor noştri îndepărtaţi un aliment pe care vecinii de la Nord şi Răsărit îl aveau într-o măsură mai mică – LAPTELE. (3)
În privinţa situaţiei culinare a românilor în Evul Mediu, aceeaşi lucrare a reputatului dr. Ion Claudian ne spune:
Hrana de tip „pastoral” suferă o regresiune în două privinţe:
- Suprimarea laptelui şi
- Întrebuinţarea fierturii – mămăligii – care înlocuieşte cerealele coapte – mălaiul.
Creşterea albinelor pare a fi fost în Moldova excepţional de înfloritoare. Bandini (1635) vorbeşte de stupii moldoveneşti, care scot până la 7 roiuri pe an. Ceara Moldovei se exportă până în Veneţia.
Mierea şi ceara sunt, la un moment dat, principalul articol de export şi venitul de căpetenie al ţării.
Panificaţia noastră rămâne chiar în clasa boierească, mult întârziată faţă de Apus. Un raportor austriac anonim găseşte chiar în începutul secolului al XVIII-lea, în Oltenia ocupată de imperiali, pe ţărani mâncând mămăligă iar pe boieri mâncând azymă în loc de pâine.
Ţăranii sunt ospitalieri. Pe cutare călător îi primesc cu pâine, ceapă, brânză, lapte.
Dintre ALIMENTELE ANIMALE, laptele şi produsele sale erau încă, în această epocă, unul din principalele izvoare alimentare.
Carnea de porc, mai rar de oaie sau de capră, şi mai rar de vită mare, era ceea ce a fost totdeauna, o hrană ocazională, excepţională, sau un aliment de conservă pentru iarnă (slănină, pastramă).
Cele câteva verdeţuri cultivate (ceapă, usturoi, varză, bob, mazăre, linte, fasole) şi atâtea buruieni culese, în parte părăsite astăzi, revin pe primul plan, odată cu împuţinarea laptelui şi cu stabilirea posturilor ortodoxe.
Astfel, vegetarismul a fost totdeauna un caracter al alimentaţiei rurale.
Ţăranul nu-şi putea procura carne decât sacrificându-şi propriile vite, şi asta nu se putea întâmpla decât rareori.
Chiar când nu sunt constrânşi la această alimentaţie, ţăranii noştri păstrează o anumită consideraţie pentru verdeţurile de primăvară care au reputaţia de a fi sănătoase.
Această credinţă, de altfel îndreptăţită în mare parte, se încadrează în regula generală după care vechile plante alimentare au tendinţa să devină „leacuri”.
Băuturile alcoolice distilate, din prune, ţuica şi rachiurile de cereale, nu pătrund în obiceiurile poporului român decât în secolul al XVIII-lea. Până în veacul al XVII-lea ni se vorbeşte numai de vin şi de vinul de fructe, în special de mere. Pe la jumătatea acestui secol, începe să prindă tehnica distileriei, care era foarte răspândită, încă din secolul al XVI-lea în Apus, în Ardeal, ca şi la vecinii noştri Slavi de la Răsărit. Dar încă la sfârşitul secolului al XVII-lea, rachiul (holerca) era, în Moldova, o băutură orăşenească, pe care „nu o iubesc decât soldaţii”( D. Cantemir).
În decursul Evului mediu, odată cu aservirea socială şi economică a ţărănimii, hrana clasei producătoare a suferit, la noi ca şi pretutindeni, o regresiune. La caracterele arhaice de alimentaţie, s-au adăugat caractere de mizerie.
Prin pierderea mijloacelor străvechi de alimentaţie, în care laptele juca rolul principal, s-a accentuat vegetarianismul, cu reducerea la minimum a proteinelor animale.
În consecinţă, fierturile de cereale, mai „săţioase”, mămăliga, lipsite de lapte, preiau rolul dominant, uneori exclusiv în hrana ţărănească. Întinderea terenurilor agricole în paguba păşunilor, se traduce în alimentaţie prin creşterea mămăligii în dauna laptelui.
Este un regim al tipului social de „proletar agricol„ şi care aminteşte de alimentaţia „de foamete” din Occident. (3)
La finalul acestui studiu (al anilor 1940), Dr. Ion Claudian remarcă următoarele repere fundamentale ale liniei dominante culinare a românilor:
Aşa cum se prezintă astăzi (1940) alimentaţia ţăranului român din câteva provincii ale ţării, ea pare nu numai o hrană de tip arhaic, ci chiar regresiv.
Două sunt caracteristicile esenţiale ale hranei ţăranului român, cel puţin din anumite ţinuturi:
- O hrană monotonă, de tip predominant vegetal ;
- Lipsa obiceiului panificaţiei, având porumbul ca bază de alimentaţie. (3)
Despre TRANSHUMANŢA „poporului mâncator de lapte”
În sinteză, vorbind de comparaţii între medii şi dominante culinare între diferite zone geografice, putem spune cu încredere că, în Zona Românească, Alimentaţia Naturală (ca „tărâm” al „vieţii fără de moarte”) şi Medicina Naturală, a mijloacelor cât mai naturale, profund umane, a fost dintotdeauna „la ea acasă”!
În acest sens, este un bun subiect de meditaţie obiceiul geto-dacilor, preluat din adâncimea insondabilă a (proto)istoriei şi păstrat în unele locuri până astăzi, anume TRANSHUMANŢA.
La prima vedere, aceasta pare a fi un simplu procedeu de căutare a unor zone mai bune de păşunat pentru oile ciobanului.
Totuşi, pendularea sezonieră de o parte şi alta a munţilor nu este o acţiune tocmai uşoară şi comodă, care uneori nu este justificată nici măcar economic (mult mai simplă pare a fi o deplasare intrazonală, în aceeaşi zonă de vieţuire a ciobanilor).
De aceea, celor atenţi şi receptivi li se poate revela un sens cel puţin surprinzător al acestei activităţi ancestrale – remarcat şi din observaţiile asupra ultimilor ciobani transhumanţi din prezentul spaţiului românesc.
Dincolo de aspectul fizic general al acestor ciobani, uimitoare s-au dovedit a fi cunoştinţele dobândite de aceştia: cunoscători de limbi străine (şi nu doar ale ţărilor prin care trec), vaste cunoştinţe din zona politică, socială, economică şi uimitor, culturală, a ţărilor parcurse!
Astfel că aceşti ciobani, văzuţi ca primitivi şi grosieri de către intelectualitatea „subţire”, devin adevărate enciclopedii ambulante!
Aceste observaţii nu sunt excepţii, ci regula printre foarte puţinii ciobani transhumanţi care au mai supravieţuit, din vocaţie, până azi (primii ani ai mileniului III).
Aceste observaţii ne permit să îndrăznim o nouă constatare legată de sensul real al transhumanţei – care se manifestă de mii de ani, cu cea mai mare concentrare în teritoriul românesc:
TRANSHUMANŢA, ca ancestral obicei şi ritual, reprezintă, în realitate, un proces de cunoaştere/autocunoaştere, de descoperire a lumii în care omul se manifestă, dar şi un instrument de regăsire a drumului către sine, către cunoaşterea spirituală.
Pentru că „human” semnifică umanul, lumescul din fiecare, şi pentru că rădăcina acestui cuvânt („trans”) ne indică sensul transformării („prin”, „dincolo”), putem concluziona tranşant că transhumanţa este procesul de eliberare de uman, de elementul lumesc, trecător, pământesc („huma”), pentru regăsirea calităţii spirituale a fiinţei.
„Păstorul” îşi conduce „oile” pe cărarea montană, ascendentă şi şerpuită a Cunoaşterii.
„Păstorul” poate fi Maestrul, iar „oile”, discipolii – dar imperativul prezentului de început de mileniu III ne solicită să ne reamintim că, de fapt, fiecare îşi păstoreşte propria „turmă” de gânduri, sentimente, atitudini şi mai ales trăiri, pe drumul cel lung al „regăsirii de sine” prin Autocunoaştere…
Iată o similitudine, până la identificare, cu principiul esenţial pe care se bazează Alimentaţia Naturală!…
În cadrul acestui proces, turma, oile, lactatele sunt INSTRUMENTE prin care păstorul îşi poate duce la în(de)plinire menirea/calitatea de OM – şi nu SCOPUL acestui proces, aşa cum, din păcate, (încă) este înţeles astăzi, în epoca degenerării şi denaturării informaţiei, până la nivel alimentar…
Din această inedită perspectivă, mai uşor se poate remarca diferenţa fundamentală dintre acest mod de viaţă, al ciobanilor munteni, şi stilul de viaţă reprezentat de nomadism, al populaţiilor migratoare.
La crescătorii de cai din pustiile orientale (NOMAZI), cunoaşterea de sine este înlocuită cu „cunoaşterea” prin forţă, prin cucerire şi agresiune.
Şi este oarecum normal: hrana de bază era carnea, simbolul agresiunii, a forţei brute, a crimei comise prin uciderea animalului (mai mult decât simbol, aceasta este realitate informaţională care se transmite sistemului-organism ce o preia).
În schimb, spaţiul românesc cunoaşte experienţa unei profunde căi spirituale, promovată cel puţin de vârfurile conducătoare ale vremurilor de demult – vremuri încă prea puţin cunoscute istoriografic, ce se întind încă înainte de perioada lui Herodot, Deceneu şi chiar Zalmoxis.
Se pare că această zonă geografică a reprezentat centrul unei profunde iniţieri în artele medicale ale vindecării şi ale cunoaşterii tainelor naturii.
În acest sens cităm doar doi autori dintre cei care evidenţiază această idee.
Nicolae Iorga, într-una din scrierile sale, susţine că, în tinereţea lui, HYPOCRATE a fost iniţiat în tainele medicinei de către un medic trac, cu numele HERODICUS din Selimbra (N. Iorga – „Istoria românilor”, vol. I, Bucureşti, 1936).
De asemenea, o asiduă cercetătoare a istoriei geto-dacilor, Mioara Căluşiţă-Alecu, în lucrarea „Zamolxis” declară:
„Argumentele lui Herodot, Suidas şi Simon Pelloutier demolează fără drept de apel această concepţie eronată (referitor la iniţierea lui Zalmoxis în vechea Eladă, ca „sclav” al lui Pythagoras). Mai mult, apare clar ideea că PYTHAGORAS este cel care s-a inspirat de la geţi, deoarece l-a avut ca maestru (învăţător) pe ABARIS (Avaris) HIPERBOREEANUL”.
Dacă acceptăm această ipoteză, care presupune că Zalmoxis a fost prezent la şcoala lui Pythagoras nu ca sclav, ci, în realitatea iniţiatică, ca un adevărat Învăţător, şi, dacă ne reamintim ce propovăduia această şcoală iniţiatică a lui Pythagoras (din punctul de vedere al Medicinei Naturale: Hrana Vie) – atunci începem să observăm tot mai clar anvergura dimensiunii INIŢIATICE a învăţăturilor, inclusiv medicale, ale CLASEI CONDUCĂTOARE sacerdotale a geto-dacilor.
Alte citate, asemenea celor din ştiinţifica lucrare a dr. Claudian, întăresc aceeaşi imagine privind calitatea de căpetenie a strămoşilor geto-daci: cumpătarea, inclusiv alimentară, izvorâtă dintr-o încredere nestrămutată în forţele energiilor spirituale ale Luminii şi Adevărului…
Într-o altă interesantă lucrare, „Mozaic din Dacia şi până în Insula Paştelui”, autorul N. Alexandru remarcă:
Scrierile antice povestesc că pe teritoriul Daciei abundau lăcaşurile unor înţelepţi şi asceţi renumiţi. Strabon spune că acei solitari pioşi care trăiau departe de „deşertăciunile lumii” erau cunoscuţi sub numele de „KTISTAI”.
În vechea Dacie existau anumite caste de specialişti ai sacrului care duceau o viaţă foarte austeră, fiind vegetarieni şi celibatari trăind într-o izolare absolută (precum asceţii, pustnicii şi călugării de mai târziu).
Mai multe texte antice spun că datorită acestui trai auster şi a unor practici iniţiatice secrete, asceţii daci atingeau vârste incredibile, de sute de ani (!).
Platon, Socrate şi Herodot, în scrierile lor despre neamul dacilor, spun că iniţierea preoţilor era extrem de solicitantă. Iniţiaţii se abţineau de la orice aliment din carne, mulţumindu-se doar cu alimente de origine vegetală.
La rândul său,Mircea Bujoreanu, în articolul „HIPERBOREEANUL ABARIS şi preoţii daci”, subliniază:
Mitologia greacă are un personaj mitologic, hiperboreeanul Abaris, venit în Grecia din ţinuturile de lângă Pontul Euxin (Marea Neagră).
Ca şi asceţii din India şi Tibet, el ar fi trăit „fără hrană”, sau cel puţin nu l-a văzut nimeni mâncând…
Acest sacerdot al lui Apollo (care, după unele surse, ar fi trăit în secolul VIII î. Ch.), exponent al spiritualităţii nordice, semăna izbitor cu preoţii daci, cărora le erau atribuite puteri asemănătoare, inclusiv aceea de a trăi fără hrană (realitate ştiinţifică cunoscută sub denumirea de „INEDIA”).
Grecii îi numeau „KAPNOBOTAI” pe preoţii lui Zalmoxis, ceea ce s-ar traduce prin „cei ce merg pe nori” („cei înălţaţi”, de calitate sufletească şi spirituală „de mare înălţime”…).
În documentata lucrare, supusă rigorilor ştiinţifice, „Cultul lui Zalmoxis” a lui A. Nour (ca primă parte a Tezei pentru examenul de Doctorat in Istorie a acestuia, susţinut sub coordonarea prof. Scarlat Lambrino), apar alte asemenea informaţii, referitoare la nutriţia geto-dacilor:
Credinţa în nemurire avea adânci reflexe în viaţa de toate zilele a geto-dacilor. Austeritatea traiului cu masa frugală de lapte şi legume, lipsită de carne, cu locuinţa simplă până la sărăcia cea mai expresivă, cu ocolirea tuturor poftelor trupeşti, izvora, fără îndoială, din marea credinţă a nemuririi sufletului.
Geţii, cu predispoziţiile lor religioase de care am vorbit, NECONSUMÂND ANIMALE, nici grăsimea acestora n-o întrebuinţau în opaiţe, astfel că erau siliţi să consume untdelemnul grecesc.
Cât despre banchetul lui Lysimachos pe care îl invocă Pârvan ca un prilej de beţie, trebuie să ţinem seama de ceea ce ni s-a comunicat despre acest ospăţ (de la Diodor).
Două aspecte diferite avea această masă: unul, masa de lux, bogată şi îndestulată, a macedonenilor, în cap cu regele învins şi captiv ; altul, masa simplă, sărăcăcioasă, fără strălucire şi fără îmbuibare a geţilor, în cap cu Dromicaites.
Nicăieri nu se atestă prezenţa vinului în această ştire, şi dacă se poate deduce pentru masa macedonenilor, pentru o masă fără carne, redusă la pâine îngrăşată cu tărâţe, o supă, lapte şi brânză, ca a geţilor, vinul este exclus.
Dar avem ştiri precise că geţii, popor de păstori şi agricultori primitivi, se hrăneau cu lapte, cu miere şi cu legume, iar vinul nu-l cunoşteau. (86)
Singurul şi cel mai relevant scurt comentariu ce poate fi adus acestor texte deosebit de clare, se referă la caracterul dominant în masa populaţională, a credinţelor şi modului de viaţă auster a geto-dacilor.
Departe de a reprezenta doar o ciudată excepţie, permisă doar asceţilor şi preoţilor zalmoxieni, modul de nutriţie şi de viaţă (considerat de omul modern a fi) auster – care se identifică, practic, cu Alimentaţia Naturală promovată de noi – se adresa şi era pus în practică de majoritatea oamenilor, a populaţiei geto-dace.
De aceea, deloc întâmplător, denumirea populaţiei din Zona Românească a fost asimilată în totalitate (ulterior, în Evul Mediu) cu cea de „VLAHI”, ceea ce înseamnă „POPOR DE PĂSTORI” transhumanţi, „MÂNCĂTORI DE LAPTE”… – şi nu de carne!
Iată cum, asemenea date şi „revelaţii” istorice sunt susţinute cu tărie de către istorici autorizaţi şi cercetători ai istoriei medicale româneşti – nefiind doar simple „speculaţii scriitoriceşti”.
Aceste nonconformiste şi uneori incomode puncte de vedere sunt solid susţinute şi prin descoperirea unor forme de incantaţii, descântece, dar şi a unei forme de „JURĂMÂNT HIPOCRATIC” pe teritoriul dacic, datate ca având originea anterioară existenţei istorice a lui Hipocrate, şi chiar a lui Pythagoras (sec. VI î.d.Ch.)!…
Toate aceste surprinzătoare realităţi istorice, recunoscute de Herodot, Platon şi alţi mari istorici ai antichităţii, confirmă ceea ce s-a prezentat pe tot parcursul acestui subiect: SPAŢIUL ROMÂNESC este depozitarul şi LOCUL DE ORIGINE al propagării unei civilizaţii avansate, intens spiritualizată, răspândită peste întreaga zonă europeană şi chiar mai departe, şi ajunsă până în perioada actuală în formele empirice ale „cunoaşterii populare”.
…Deci, concluzia finală se „impune” cu adevărat „de la sine”:
În spaţiul geografic generos al Zonei Româneşti, un loc amplu şi clar precizat îi revine, dintotdeauna, promovării ideii de integrare şi armonizare a omului cu MEDIUL din care provine – NATURA (exterioară, dar mai ales cea interioară), printr-o multitudine de metode şi proceduri naturale, în care elementul AXIAL poate fi reprezentat de ALIMENTAŢIA NATURALĂ…