Rolul esenţial al Fibrei Vegetale crude

 

Scurtă prezentare a ierarhiei principalelor căi de dezintoxicare a organismului

 

Primul punct al prezentării abordează subiectul „ierarhiei” principalelor căi de dezintoxicare din organism, pentru o mai bună înţelegere a contextului în care este plasată metoda propusă aici.

Într-o ordine a creşterii importanţei acordate fiecăreia, cele 4 (patru) principale posibilităţi de susţinere a procesului de detoxifiere a organismului poate arăta în felul următor:

  1. Calea pulmonară.
  2. Calea cutanată.
  3. Calea renală.
  4. Calea digestivă, cu sistemul hepato-intestinal

În cadrul acestei configuraţii, rolul dominant revine căii digestive, adică tubului intestinal şi celei mari mari glande din organism, care este ficatul, prin calea hepatică.
Dar să o luăm pe rând, cu o sumară prezentare a fiecărui sistem detoxifiant în parte.

1. Calea pulmonară

Cea mai puţin reprezentativă, participă la degajarea unor acizi organici volatili şi a altor gaze toxice, dizolvate sanguin, degajate prin expiraţie. Acesteia, însă, îi poate creşte importanţa, în cazul unui aport toxinic masiv, prin creşterea eliminărilor toxice. Cea mai bună dovadă, în acest sens, o oferă mirosul neplăcut oferit de expiraţia bolnavului respectiv…

2. Calea cutanată

Are o importanţă crescută, în ierarhia proceselor purificatoare ale organismului. Prin suprafaţa sa întinsă (aproximativ 2 m2 la adult), pielea oferă un „generos” spaţiu de eliminare a toxinelor, prin intermediul glandelor sudoripare (din hipoderm). Acestea pot asigura, la nevoie, o secreţie constantă şi continuă, excretând cantităţi remarcabile de substanţe toxice. Acest aspect devine evident în cazul unor disfuncţii renale: excreţia toxinică este parţial preluată de această importantă cale de eliminare.

3. Calea renală

Este percepută ca una din principalele metode de dezintoxicare a organismului. Prin ultrafiltrare glomerulară, reabsorbţie şi secreţie, formele toxinice reziduale, nocive funcţionării optime a organismului, sunt drenate spre calea renală, care asigură, prin micţiune, eliminarea acestora din organism.

Acest aspect este deosebit de important, prin filtrarea continuă a întregii cantităţi de sânge al organismului, realizându-se o constantă şi periodică purificare a acestuia.

Pentru unii dietoterapeuţi naturopaţi, această cale este văzută ca fiind chiar mai importantă decât cea digestivă. Prin practica pauzei alimentare, cu utilizarea doar a apei (distilată energizată, cea de legume – „apa vie”), cea mai solicitată structură devine cea renală, în timp ce sistemul hepato-intestinal îşi diminuă foarte mult activitatea.

Nu înseamnă, însă, că sistemul digestiv intră şi el „în pauză”, căci ficatul îşi continuă procesul de metabolizare a toxinelor, mobilizate de sânge în timpul acestei pauze alimentare, în timp ce zona intestinală este solicitată prin procedura clismelor…

4. Calea digestivă

Considerăm că prezintă, poate, cea mai mare importanţă în eliminarea produşilor toxici. În măsura realizării tranzitului intestinal normal, prin această cale se elimină toxicele ingerate şi neabsorbite de organism, pigmenţii biliari nefolositori acestuia (oxidaţi în colon la urobilină şi stercobilină), cât şi produşii toxici de degradare rezultaţi din acţiunea bacteriilor colonice de putrefacţie, împreună cu „reziduul alimentar nedigerabil şi nefolositor al organismului“ (fibrele celulozice).

Totuşi, la prima vedere, rolul acordat acestei căi pare a fi mai degrabă secundar. În realitate, tocmai prin prezenţa şi intervenţia „reziduului nedigerabil” (fibrele vegetale) – asupra toxinelor prezente în sânge şi depozitate în diferite locuri – această cale capătă o importanţă capitală.

Este exact ceea ce ne-am propus să demonstrăm în subiectele următoare, pentru a putea evidenţia şi teoretic, conceptual, strict ştiinţific, ceea ce este evident pentru cel care practică Alimentaţia Naturală ca mod de viaţă: o eliberare de boală şi degenerare, prin descărcarea corpului de toxicitatea, în primul rând, fizică…

 

 

Clasificarea FIBRELOR VEGETALE

 

Conceptul de FIBRE este în primul rând fizic şi desemnează un material linear, unidimensional, cu rezistenţă la tracţiune şi având o anumită flexibilitate.

Deşi termenul este utilizat încă din 1672, interesul asupra acestei probleme se reînnoieşte mai târziu, fiind stimulat prin cercetările de biochimie a plantelor, iar implicaţiile nutriţionale încep să fie semnalate după 1950.

Conceptul iniţial de „fibre alimentare” a fost revizuit în anii 1972 şi 1974 de Trowell ca „reziduul din plante rezistent la hidroliza de către enzimele digestive la om”.

În prezent sub termenul de fibre alimentare se includ toate polizaharidele de stocaj nedigestibile şi lignina din peretele celular.

În felul acesta termenul acoperă toate structurile polizaharidice şi lignina, care părăsesc ileonul terminal – nemodificate de către secreţiile digestive – şi pătrund în colon.

„Complex al al fibrelor alimentare” este un termen care are o arie de cuprindere mai largă şi include „toate polizaharidele structurale şi lignina din fibrele alimentare, împreună cu toate substanţele chimice asociate natural şi concentrate în jurul polimerilor structurali” ca: fitaţii, substanţe azotate, lipide, unele minerale, în special oligoelemente, care sunt reduse prin prelucrarea alimentară modernă (Trowell, 1972, Spiller şi colab., 1975). (55)

Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă, pentru adulţi, un consum zilnic de 27-40 g de fibre, adică 15-22 g pe zi pentru 1.000 Kcal. consumate.

Pentru cei care consumă între 2.000 şi 2.800 kcal. se recomandă 40-62 g de fibre pe zi.

Vegetarienii totali consumă, în medie, 45-50 g de fibre pe zi, ovo-lacto-vegetarienii, în jur de 35 g, iar omnivorii sau nevegetarienii, 10-15 g, ceea ce e mult prea puţin.

Se consideră că ingestia crescută de către vegetarienii adevăraţi contribuie, într-o mare măsură, la avantajele pe care le prezintă acest mod de alimentaţie. (81)

Există două grupe de fibre alimentare şi funcţiile lor sunt diferite:

  • fibre insolubile, ca celuloza, lignina şi anumite hemiceluloze, care au o influenţă hotărâtoare asupra volumului şi duratei tranzitului conţinutului intestinal şi aproape nici un efect asupra metabolismului intermediar sau asupra florei bacteriene; absorbind o cantitate mare de apă, celuloza creşte volumul bolului fecal şi diminuează concentraţia substanţelor cancerigene, care, prin accelerarea tranzitului, sunt eliminate mai repede, scurtându-se timpul de contact cu mucoasa intestinală;
  • fibrele hidrosolubile, ca pectina, unele hemiceluloze, gume şi mucilagii, au capacitatea de a forma geluri stabile. Încetinind rata de absorbţie a glucozei, împiedică hiperglicemia postprandială (creşterea nivelului glucozei în sânge imediat după masă) şi hiperinsulinemia determinată de aceasta. Hemiceluloza solubilă joacă un rol important în scăderea colesterolemiei.

Toate aceste fibre sau polizaharide nedigerabile intră în intestinul gros, unde sunt fermentate, în grade variabile, de către bacteriile din colon.

Cele care fermentează cel mai puţin contribuie cel mai mult la volumul fecal.

Fibrele care fermentează cel mai repede sunt oligozaharidele, care se găsesc mai ales în leguminoase şi în vegetalele crucifere (varza, conopida, broccoli). (81)

Celuloza este insolubilă în apă şi nescindată de către enzimele tubului digestiv al omului.

Flora intestinală saprofită scindează, în unităţi structurale, circa 15% din fibrele celulozice.

Cu toate acestea, produşii rezultaţi nu sunt absorbiţi prin peretele intestinal.

Hemicelulozele, în intestin au capacitatea de a reţine apa şi de a fixa (lega) unii cationi.

Flora bacteriană din intestin hidrolizează cca 85% din hemiceluloză dar, ca şi în cazul celulozei, produşii rezultaţi nu sunt absorbiţi în organismul uman.

Lignina este un copolimer aromatic, deci nu este de natură glucidică.

Se consideră că reprezintă componentul vegetal cel mai puţin digerabil.

În alimente ea intră în proporţii diferite; se află în cantitate mai mare în cereale şi mai puţină în legume şi fructe. În intestin, lignina fixează sărurile biliare şi alte substanţe organice, ceea ce poate determina scăderea absorbţiei intestinale pentru alte principii nutritive.

După cum s-a mai menţionat, gumele, mucilagiile, gelurile şi polizaharidele de depozit nu au structură fibrilară (nu intră în constituţia peretelui celular al plantelor).

În intestin, ele au o capacitate redusă de fixare a cationilor dar, datorită absorbţiei apei, formează geluri care leagă acizii biliari sau alte substanţe organice. (55)

Substanţele pectice au o largă răspândire în natură, fiind puse în evidenţă în toate ţesuturile vegetale.

Ele intră în structura pereţilor vegetali având rolul de a „cimenta” celulele între ele, asigurând structura specifică ţesutului vegetal, iar sub forma dezvoltată se găsesc şi în sucul celular.

Substanţele pectice sunt poliuroide formate, în cea mai mare parte, din resturi de acid poligalacturonic.

Grupările carboxilice ale acidului galacturonic sunt fie libere, fie esterificate cu alcool metilic. (19)

Pectinele pot forma geluri datorită unei mari hidrofilii pe care o au şi, la fel cu hemicelulozele, pot lega unii cationi sau acizi (acizii biliari din intestin). În intestinul gros, unele enzime aflate în flora saprofită scindează cca 95% din pectină dar acidul galacturonic rezultat nu este absorbit în organism. (55)

Amidonul este un amestec de doi polimeri simpli ai glucozei: amiloza şi amilopectina.

Până nu de mult, se credea că tot amidonul din alimente este digerat uşor şi absorbit de intestinul subţire.

Studii recente au arătat că o parte din amidonul ingerat rezistă hidrolizei enzimelor digestive umane.

Astfel, o fracţiune din amidonul consumat prin produse cerealiere, legume, cartofi nu este digerat de enzimele noastre şi, din acest motiv, nu poate fi absorbit.

Amidonul rezistent este definit ca suma amidonului şi a produselor rezultate din digerarea lui, care nu se absorb în intestinul subţire al unei persoane sănătoase.

Acesta poate fi clasificat în trei tipuri:

  • Tipul 1 este inaccesibil hidrolizei în intestinul subţire, deoarece este protejat de acţiunea amilazei, prin integritatea pereţilor celulelor sau ale altor structuri. Acest tip de amidon este prezent în produsele cerealiere care conţin boabe întregi sau fragmente de boabe parţial măcinate şi în legume.
  • Tipul 2 sau amidonul nativ. Se ştie că amidonul din cartoful crud nu este digerat în intestinul subţire al animalelor şi al omului. Interesant este că amidonul crud din grâu este digerat uşor de amilaza umană, nu însă şi cel de cartof.
    Diferitele alimente au concentraţii diferite de amidon rezistent. Pentru 100g de substanţă uscată, pâinea albă are 1g de amidon rezistent, orezul – 4g, mazărea uscată – 5g, lintea – 9g, cartoful – 5g, fasolea – 18g.
  • Tipul 3 de amidon rezistent este cel retrograd. Când amidonul a fiert în apă, granulele se gelatinizează şi se umflă. În special amiloza se solubilizează uşor, în timp ce amilopectina rămâne în structura umflată a granulelor de amidon. În cursul răcirii are loc recristalizarea amilozei, adică retrogradarea, ducând la o diminuare a digestibilităţii. Orice amidon are potenţialul retrogradării, însă cu cât este mai mare conţinutul în amiloză, cu atât retrogradarea survine mai uşor, rezultând astfel mai mult amidon rezistent.

Lectinele sunt proteine sau glicoproteine care se găsesc în numeroase plante comestibile.

Cantităţi deosebit de mari de lectine conţin legumele şi germenii de cereale.

Dar cantităţi mari de lectine se găsesc şi în roşii, zmeură, nuci, banane, ceapă, cartofi.

Acidul fitic se găseşte în toate seminţele de plante, mai ales în cereale integrale, legume şi nuci. Ingestia medie diferă la adult, în funcţie de obiceiurile alimentare, fiind între 0,3 şi 3g/zi. (81)

 

 

Prezentarea generală a ROLURILOR fibrelor vegetale

 

Efectele fiziologice ale fibrelor alimentare (82)

Tipul de fibră Efecte fiziologice
Fibre, în general Induc saţietate
Fibre solubile Întârzie golirea gastrică
Întârzie viteza de absorbţie a nutrienţilor
Reduc nivelul colesterolului sanguin
Măresc masa bacteriană a colonului
Fibre insolubile Reduc timpul tranzitului intestinal
Reduc presiunea intralumenală
Măresc masa fecală
Combat constipaţia
Diluează conţinutul intralumenal
Măresc excreţia de acizi şi săruri biliare
Reduc pH-ul din colon

Rolul fibrelor este strâns legat de caracteristicile ce influenţează comportamentul lor biochimic, anume: dimensiunea particulei, capacitatea de hidratare, capacitatea de a lega cationi, capacitatea de legare a sărurilor biliare, mărirea vâscozităţii şi inhibarea enzimelor digestive (Lo ş.a., 1992).

I. Dimensiunea particulei.

Depinde de tipul alimentului, dacă se consumă în stare proaspătă sau preparată şi de operaţiile tehnologice aplicate.

Dimensiunile particulelor produselor cerealiere depind de gradul de măcinare şi de tipul de moară folosit.

II. Capacitatea de hidratare.

Reprezintă posibilitatea fibrei de a reţine apa.

Factorii care influenţează capacitatea de hidratare sunt: structura tridimensională a fibrei şi compoziţia ei chimică, dimensiunea particulelor, pH-ul mediului şi electroliţii.

Creşterea numărului de grupări polare libere din molecula glucidului duce la creşterea capacităţii de hidratare.

III. Capacitatea de legare a acizilor şi sărurilor biliare.

Numeroşi autori au arătat că fibrele obţinute din diferite surse dar şi alimentele bogate în fibre au capacităţi variabile de legare a sărurilor biliare şi a altor steroizi, reducând astfel nivelul colesterolului.

Studiile efectuate sugerează că sărurile biliare libere sunt mult mai puternic legate decât cele conjugate, iar legarea este favorizată, se pare, de dimensiunile mai mici ale fibrelor solubile sau purificate, dar de dimensiunile mai mici ale particulelor fibrelor cerealiere (predominant insolubile), de pH-ul acid al mediului şi de hidrofobicitatea acizilor biliari.

IV. Capacitatea de schimb cationic.

Factorii care influenţează capacitatea de schimb cationic sunt: natura polimerilor ce conţin acizi uronici, deoarece principalele grupări reactive sunt grupările carboxil din acizii uronici, modul în care aceşti polimeri sunt implicaţi în structura fibrei şi forma în care se găseşte produsul fibros: proaspăt sau prelucrat.

Capacitatea fibrelor de a lega cationi, în special zinc, fier, cupru şi calciu, influenţează absorbţia acestor minerale în tractul digestiv.

Deşi este recunoscut faptul că fibrele pot lega diferite minerale, în special cationi bivalenţi, negativarea balanţei minerale nu a fost consecvent demonstrată (Gordon, 1990).

Acest fapt se datorează aportului suplimentar de minerale furnizat de materialul vegetal ce conţine fibrele: vegetarienii, de exemplu, nu suferă din cauza consumului crescut de fibre, neconstatându-se carenţe minerale nici măcar la doze mari de fibre.

V. Mărirea vâscozităţii şi proprietatea de a forma gel.

Creşterea vâscozităţii şi formarea gelurilor în prezenţa fibrelor solubile (gume, pectine, mucilagii) are două implicaţii majore:

  • încetinesc golirea gastrică şi prelungesc timpul de tranzit intestinal, reducând mişcările gastro-intestinale;
  • reduc viteza de absorbţie a nutrienţilor în intestinul subţire.

Este demonstrat, chiar dacă mecanismul nu este pe deplin elucidat, că fibrele vâscoase au efect hipoglicemiant şi hipocolesterolemiant.

Posibile explicaţii ar fi:

  • modificarea eliberării hormonilor gastrointestinali responsabili de secreţia de insulină;
  • transportul glucozei depinde de mişcările peristaltice ale intestinului subţire, iar prin creşterea vâscozităţii peristaltismul se reduce;
  • scade nivelul sărurilor biliare datorită, se pare, fermentării fibrelor solubile până la acizi graşi cu lanţ scurt, responsabili de frânarea sintezei colesterolului hepatic (Edwards, 1990; Eastwood, 1992).

VI. Influenţa fibrelor asupra activităţii enzimelor digestive.

Din examinarea principalelor caractere ale categoriilor de fibre alimentare se pot desprinde rolurile fiziologice, deosebit de favorabile, pe care le împlinesc în intestin:

  • absorbţia apei (în special, prin reţinere în ochiurile reţelei de fibre);
  • absorbţia unor principii nutritive şi modificarea digestiei lor (prin gelul format de fibre se face o filtrare selectivă, în funcţie de dimensiunile particulelor digerate);
  • modificarea tranzitului intestinal (durata tranzitului este invers proporţională cu cantitatea fibrelor alimentare din raţie);
  • absorbţia unor substanţe organice toxice sau cu potenţial carcinogenetic (în special, produşii rezultaţi din degradarea acizilor biliari sub acţiunea florei bacteriene); (5) legarea unor cationi (Mg2+, Ca2+, Fe2+, Zn2+);
  • acţiunea hipolipemiantă (în special de scăderea concentraţiilor colesterolului şi trigliceridelor din sânge datorită reducerii absorbţiei lor intestinale, prin intervenţia fibrelor vegetale).(55)

Proprietăţile biologice ale fibrelor alimentare sunt (printre altele):

  • modificarea florei bacteriene intestinale. Deşi flora bacteriană şi organismul formează un sistem ecologic complex, supus unor influenţe numeroase, în care rolul unui singur factor este greu de discernut, se apreciază că alimentaţia bogată în fibre alimentare determină o modificare a raportului între diferiţii constituenţi ai microflorei enterale. Astfel, populaţiile cu alimentaţie bogată în grăsimi şi proteine animale au o densitate mai mare de Bacteroides şi Bifidobacterii şi mai scăzută în Lactobacili şi Streptococi, decât cele cu alimentaţie predominant vegetală. În strânsă legătură cu modificarea microflorei intestinale se ridică problema carcinogenezei intestinale.
  • legarea şi influenţarea metabolismului acizilor biliari. Cercetările în vitro ca şi dozările fecale ale acizilor biliari au demonstrat capacitatea fibrelor alimentare de a lega acizii biliari. (53)

Datorită acestor proprietăţi, dieta bogată în fibre prezintă o serie de efecte fiziologice complexe:

  • exercită o acţiune „detergentă”, micşorând timpul de golire a stomacului prin creşterea vitezei de de tranzit intestinal;
  • măresc capacitatea de apă reţinută, formând un bol alimentar gelatinos care permite absorbţia şi eliminarea substanţelor nocive;
  • dieta bogată în fibre reduce totalul postprandial de trigliceride plasmatice, de trigliceride şi colesterol hepatic. Efectul de reducere a colesterolului poate varia şi depinde de statutul energetic al individului şi de tipul de fibre utilizate care le diferenţiază în ceea ce priveşte capacitatea de legare a colesterolului;
  • fibrele influenţează favorabil metabolismul lipoproteinelor;
  • dieta cu conţinut ridicat de fibre favorizează excreţia acizilor biliari, proces care este considerat ca unul din mecanismele de bază ale unei astfel de diete;
  • adăugarea de fibre în raţia alimentară micşorează toxicitatea a diferite substanţe, inclusiv a cancerigenilor;
  • fibrele influenţează favorabil eliberarea hormonilor gastro – intestinali şi modifică funcţia secretorie pancreatică şi procesele digestive intraluminale. (19)

Pectinele suferă procese de digestie şi se caracterizează printr-o serie de proprietăţi suplimentare. (…)

Pectinele din mere, căpşuni, piersici, morcovi, coacăze negre, absorb multă apă formând o pastă gelatinoasă capabilă să reţină în masa ei microorganismele, secreţiile anormale ale tubului digestiv inflamat şi produşii rezultaţi din descompunerea proteinelor neabsorbite. (41)

 

 

Rolul PREVENTIV şi TERAPEUTIC al fibrelor vegetale

 

Greenwald şi Culeen consideră că efectul protector al factorilor dietetici în cancerogeneză se evidenţiază cel mai bine în cazul fibrelor alimentare care sunt asigurate de fructe, cereale integrale, legume şi includ glucide nedigerabile, componenţi de tipul celulozei, ligninei, hemicelulozei, gume şi pectine. (42)

Studiile epidemiologice recente au stabilit că populaţia care are o alimentaţie preponderent vegetariană înregistrează o frecvenţă mai redusă a obezităţii, a bolilor cardio-vasculare, a cancerului, a afecţiunilor hepatice şi renale.

În cazul fructelor şi legumelor, graniţa dintre medicament şi aliment este mai greu de fixat, după cum menţionează Racz:

„Lipsa de toxicitate a unor vegetale include posibilitatea folosirii lor îndelungate”.

Sub acest aspect, există asemănări între un regim alimentar şi medicaţia fitoterapeutică: merele, atât de importante în afecţiunile tractului digestiv, nu se consideră a fi medicamente ci intră în categoria alimentelor; fructele de păducel, folosite în afecţiunile miocardice şi afecţiunile coronariene, se consideră medicamente, dar ele pot fi consumate ani de-a rândul, ca orice aliment, neavând nici un efect toxic. (58)

Diferenţa dintre aliment şi medicament este adesea greu decelabilă.

Datorită particularităţilor nutriţionale şi digestive ale fructelor şi legumelor, ele sunt deci folosite în regimurile dietetice ale multor maladii şi tulburări metabolice: obezitatea, dislipidemii, diabet, hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă, maladii renale, hepatice, colite de putrefacţie.

Bioflavonele, participă alături de enzime, la sistemul de detoxifiere microzomal activând hidroxilarea, neutralizând în felul acesta acţiunea nocivă a diferitelor xenobiotice. Ele au o influenţă pozitivă asupra ficatului, accelerând excreţia bilei şi exercită o influenţă diuretică cu efecte salutare în detoxifiere.

Fibrele au un rol profilactic important în prevenirea dislipidemiilor, în cardiopatie ischemică, diabet, litiază biliară, în constipaţia cronică, apendicită, boala diverticulară şi cancerul de colon.

Mai multe studii au stabilit o corelaţie statistică între incidenţa cancerului şi creşterea consumului de produse lipsite de fibre, ca urmare a introducerii în alimentaţie, în mod preferenţial, a produselor de origine animală şi a alimentelor rafinate.

Se consideră că efectul favorabil al fibrelor în prevenirea cancerului de colon se explică prin trei acţiuni principale: asigurarea unei microflori normale; descreşterea duratei de menţinere a deşeurilor în colon şi mărirea cantităţii de apă reţinută. Suplimentar, există posibilitatea unor acţiuni combinate, necunoscute până în prezent.

De un deosebit interes se bucură capacitatea pectinelor de a scădea nivelul colesterolului plasmatic, în timp ce dietele cu adaos de tărâţe de grâu au o acţiune mult mai redusă.

Cercetările au pus în evidenţă o interacţiune de natură electrostatică între pectină şi lipoproteinele cu densitate mică. Prin acest mecanism, se consideră că se reduce nivelul colesterolului sanguin şi din ţesuturi, în urma ingestiei de substanţe pectice.

Metodele de rezonanţă magnetică nucleară au evidenţiat faptul că, în urma interacţiunii pectinei cu lipidele se formează o emulsie cu micelii de densitate mică şi se constituie punţi de hidrogen cu participarea grupărilor carboxilice ale pectinei.

Ca urmare, în condiţii optime, pectina leagă de 4 ori mai multe lipide decât masa ei.

Administrarea de pectină prezintă interes şi în tratamentul diabetului deoarece prin reglarea metabolismului lipidic determină o scădere a glucozuriei la diabetici în mod mai eficient decât tărâţele.

La testul de toleranţă la glucoză nu s-au înregistrat diferenţe, dar nivelul insulinei a fost de două ori mai mare la persoanele care au primit în raţie pectină, ceea ce permite o diminuare a dozei de insulină.

Substanţele pectice pot avea un rol important în prevenirea carcinogenezei tractului gastro-intestinal, prin mărirea cantităţii de apă reţinută, deci prin diluarea substanţelor cancerigene, prin descreşterea duratei de menţinere a deşeurilor în colon şi prin asigurarea dezvoltării unei microflore normale.

Tratamentul diareilor cu morcovi cruzi exercită o acţiune terapeutică marcantă, o ameliorare netă fiind constatată după 12-14 ore iar vindecarea după 9-15 zile de la începutul tratamentului, anulând necesitatea unui tratament medicamentos sau de altă natură.

Acţiunea antidiareică, detoxifiantă şi antivomitivă a pectinelor şi a gumelor se explică prin aceea că, în tractul gastro-intestinal, formează geluri care înglobează o cantitate mare de apă şi, progresând de-a lungul intestinului, absorb substanţele toxice.

Prin scindarea hidrolitică a substanţelor pectice se eliberează acidul galacturonic care are un efect suplimentar de detoxifiere şi de inactivare a microflorei de putrefacţie.

Un eficient rol de protecţie îl exercită substanţele pectice în cazul intoxicaţiilor cu metale grele, în special cu plumb, arsen, mercur.

Studiile efectuate de Stone, privind utilizarea EDTA în întreprinderile din Los Angeles, au arătat efecte negative, inclusiv dezvoltarea unui hipoparatiroidism cu creşterea absorbţiei fosfaţilor din tubii renali.

Schelds a constatat că adăugarea pulberii de mere în dietele care conţineau arseniat de plumb a coborât retenţia acestor elemente(19)

Substanţele fibroase solubile stimulează eliminarea colesterolului prin bilă.

Substanţele fibroase solubile încetinesc şi absorţia de hidraţi de carbon şi au grijă ca nivelul zahărului din sânge să nu fie supus unor mari oscilaţii . (32)

În fructe şi legume, cationii sunt legaţi de acizi organici (malic, citric şi tartric) care se scindează în organism, punând în libertate ioni de sodiu şi de potasiu.

Aceşti ioni fac o neutralizare a produselor acide ce pătrund în organism împreună cu alimentele sau se formează în procesele metabolice.

Sărurile de potasiu, reducând capacitatea proteinelor tisulare de a reţine apa, au un rol pozitiv în eliminarea surplusului de apă şi substanţe toxice din organism. (58)

Majoritatea zdrobitoare a studiilor publicate în ultimii ani arată că o alimentaţie în care predomină cerealele integrale scade riscul bolilor canceroase.

Rolul protector al cerealelor se realizează prin mai multe mecanisme.

Alimentele cu un conţinut mare de fibre au de obicei un indice glicemic scăzut, totuşi indicele glicemic nu trebuie considerat ca fiind identic cu conţinutul în fibre.

Nutriţioniştii de la „Kings College Kesington Campus“, Londra, au constatat că alimentele cu un indice glicemic scăzut se însoţesc de valori crescute ale colesterolului “bun“, adică HDL, care protejează de infarct.

Cercetătorii din Londra spun că cine doreşte să-şi protejeze arterele şi inima, deci o profilaxie activă a bolii coronariene, trebuie să evite glucidele cu un indice glicemic mare, consumând alimente cu indice glicemic scăzut, adică produse cerealiere integrale, legume şi zarzavaturi. (81)

Fibrele, prin conţinutul lor anodin, se pot încărca prin adiţionare fizică (în afară de apă), cu unele componente alimentare care, uneori, fiind în exces cantitativ sunt nefolositori organismului, ca: acizii graşi, colesterolul sau diferiţi produşi toxici, uneori de tip cancerigen sau promotor şi, chiar înşişi acizii biliari modificaţi (suspectaţi a avea efect promotor), ce pot fi duşi, astfel, mai departe, prin tranzitul intestinal, spre eliminare.

Consumul de fibre alimentare poate avea un impact pozitiv, de protecţie şi în alte localizări ale cancerului, prin diminuarea absorbţiei intestinale a unor agenţi nocivi amintiţi.

De exemplu, la femeile finlandeze este o incidenţă scăzută, în ceea ce priveşte cancerul glandei mamare, deşi alimentaţia lor, bogată în grăsimi, n-ar motiva această constatare.

Una din explicaţiile acestei frecvenţe mai scăzute de cancer, faţă de cele constate în celelalte ţări occidentale este şi faptul că alimentaţia lor este bogată în legume şi fructe, mai ales în fructe de pădure. (83)

Literatura medicală este plină de exemple ale beneficiilor legate de sănătate oferite de către fibre.

Un studiu, publicat în 1992, a descoperit că adăugarea de 15 grame de fibră pe zi în dietă a redus colesterolul seric cu 15%.

Efectul fibrelor de reducere a colesterolului este corelat cu scăderea riscului bolilor de inimă la persoanele care consumă fibre vegetale în cantităţi apreciabile.

Aceia care consumă o dietă bogată în fibre au un risc al bolilor de inimă mai scăzut cu 65%.

Într-un alt studiu, şapte grupuri au fost hrăniţi cu diferite cantităţi fie de făină de ovăz, tărâţe de ovăz sau griş.

La sfârşitul celor 6 săptămâni au apărut îmbunătăţiri semnificative la nivelul colesterolui LDL, la acele persoane care au consumat zilnic fie 30 de grame de griş, 60 de grame de tărâţe de ovăz (2/3 din o cană ) sau 90 de grame de făină de ovăz (o cană de ovăz).

O altă cereală care s-a dovedit a avea efecte benefice asupra nivelelor de colesterol din sânge este hrişca.

Un studiu din China a descoperit că hrişca reduce atât colesterolul total cât şi colesterolul LDL; în acelaşi timp ea a redus raportul colesterolului total faţă de HDL. (80)

 

 

Importanţa FIBRELOR VEGETALE CRUDE în exercitarea rolului preventiv şi terapeutic

 

Supuse tratamentelor termice intense, complexul de fibrele vegetale crude suferă diverse transformări la nivelul componentei lor de bază, structura glucidică.

Prin încălzirea acestora înmediu acid se formează nucleele furanice, ca bază pentru generarea furfurolilor, substanţe toxice ce se pot forma şi în urma reacţiei Maillard.

Concomitent cu această reacţie toxicologică, cu acţiune directă asupra aminoacizilor din vegetale, pot rezulta şi aminoacizi denaturaţi, cu acţiune direct mutagenă şi cancerigenă asupra celulelor organismului.

Aceste aspecte sunt evidenţiate de către Dr. S. Dumitrache şi Segal în „Toxicologia produselor alimentare“ (dar şi în alte lucrări):

Tratamentul termic influenţează atât valoarea nutritivă a proteinelor, cât şi formarea de compuşi toxici.Reacţia cea mai cunoscută şi mai studiată este reacţia Maillard, de formare a melanoidelor, care se desfăşoară în trei faze:

  1. faza iniţială constă în formarea unui compus de adiţie de tip aldozamine sau cetozamine;
  2. faza intermediară cuprinde desfăşurarea unor reacţii complexe de scindare, deshidratare şi interreacţii între componenţi;
  3. faza finală se caracterizează prin formarea de produse nesaturate, fluorescente şi colorate, care se datoresc reacţiilor de condensare aldolică, de polimerizare şi de formare a unor compuşi azotaţi cu inel heterociclic denumiţi melanoide.

Adrian şi Segal menţionează că există posibilitatea ca diferiţi compuşi premelanoidici să inhibe activitatea unor enzime şi să exercite un efect toxic direct asupra organismului. Premelanoidele măresc mult cecumul (2,77g faţă de 1,33 g), fapt care face ca multe alte substanţe, cum ar fi lactoza, să se metabolizeze greu.

Mai mult, ele provoacă o hipertrofie a ficatului şi a rinichiului, ceea ce reprezintă suma unei intoxicaţii cu o deficienţă nutriţională.

Cercetările efectuate pe animale au demonstrat că premelanoidele reduc atât digestibilitatea, cât şi utilizarea metabolică a azotului alimentar, ceea ce are ca efect instalarea unei malnutriţii azotate, atunci când administrarea este de lungă durată. (24)

Suprafaţa aluatului, unde temperatura este de 130-150 grade C, se caramelizează şi formează o coajă de culoare galben-brună.

În cuptorul încins temperatura apei din aluat creşte repede, iar grăunţele de amidon se umflă şi se transformă în gel prin acţiunea vaporilor de apă. Apa dispare din interstiţiile capilare, grăunţele de amidon aderă unele de altele şi formează cu glutenul o masă omogenă. Vaporii de apă părăsesc aluatul, glutenul coagulează, iar amidonul se transformă în dextrină şi se caramelizează. (34)

Leguminoasele prezintă o stabilitate termică diferenţiată, în funcţie de gradul de maturare.

Cercetările întreprinse de Adrian au stabilit că prin încălzire, în afară de faptul că prin reacţii melanoidice se produc blocarea unor aminoacizi esenţiali şi reducerea valorii nutritive, se înregistrează şi efecte toxice.(24)

Cele mai răspândite substanţe mutagene în plante sunt considerate flavonele.

Printre acestea, quercitina şi glicozida ei, precum şi kaempferolul şi glicozidul său – astragalina, au fost cel mai frecvent găsite în concentraţii mari în fructe şi legume. (26)

Prin încălzire în mediu acid, pentozele şi hexozele suferă o rearanjare moleculară cu formarea unui nucleu furanic.

Hexozele formează 5-hidroximetilfurfurol (HMF), în timp ce pentozele furfurol. În produsele alimentare se întâlneşte îndeosebi HMF, datorită frecvenţei mai mari a hexozelor libere, pentozele găsindu-se în cea mai mare parte sub formă legată.

Furfurolii se pot forma şi din alte cetone şi aldoze prezente în alimentele supuse tratamentului termic sau pot rezulta în urma reacţiei Maillard.

În afară de faptul că determină schimbarea gustului produselor, furfurolii prezintă o acţiune toxică asupra organismului uman.

S-a stabilit că dozele de 310 mg/kilocorp, administrare per oral zilnic la şoarecii albi, exercită un efect de dereglare a funcţiilor ficatului. Ulterior, prin administrarea zilnică de 160 mg/kilocorp s-au observat creşterea nivelului betaglobulinelor în plasma sângelui, mărirea greutăţii relative a ficatului şi o evidentă tendinţă de creştere a activităţii tributirinazei în ţesuturile hepatice.

Nu s-au evidenţiat efecte negative în cazul administrării dozelor de 80 şi 40 mg/ kg greutate. Ca urmare, s-a recomandat ca doză zilnică admisibilă 2 mg oximetilfurfurol / kg greutate. (24)

Dincolo de aspectele de toxicologie, principala problemă a vegetalelor – în caz de tratament şi denaturare termică – se referă lapierderea capacităţii naturale de acţiune absorbantă asupra substanţelor toxice (xenobiotice).

Aşa cum un burete devine ineficient prin dizolvarea acestuia în acid, în acelaşi fel fibrele vegetale, tratate termic, îşi pierd, practic, capacitatea de absorbţie selectivă – în funcţie de natura şi de gradul denaturării.

Acest lucru poate fi uşor observat, de fiecare dintre noi, prin diferenţa dintre fibrele de bumbac naturale şi cele sintetice. Dacă fibrele naturale de bumbac (care intră în categoria fibrelor vegetale, dar nealimentare) au capacitatea de a absorbi produşii toxici eliminaţi cutanat sub forma transpiraţiei, nu acelaşi lucru putem spune despre îmbrăcămintea realizată din fibre textile sintetice (fapt verificat de oricine, ori de câte ori îmbracă haine din fibre sintetice şi transpiră).

Această perturbare a capacităţii fibrei vegetale nealimentare, de a resorbi toxinele eliminate prin piele, este legată tocmai de structura racemizată a fibrelor vegetale tratate termic, prin fierbere sau coacere.

În acest fel, cea mai bună ocazie de a realiza eliminarea toxinelor se pierde, chiar şi pentru vegetarieni, şi aceasta prin racemizare (inactivare optică prin tratament termic) a vegetalelor şi a celorlalte structuri, asemenea fibrelor vegetale sintetice ale produselor textile.

Acestea produc asupra pielii efecte secundare neplăcute (înroşirea acesteia, iritaţii, mâncărimi), acelaşi fenomen neplăcut, dar în primul rând denaturant, producându-se prin contactul fibrelor alimentare, tratate termic, cu structura „cutanată” a intestinului (mucoasa tractului intestinal).

Un argument mai puţin utilizat de către rigoarea ştiinţifică medicală în susţinerea alimentaţiei naturale (cu fibre vegetale crude, nesupuse tratamentelor termice), se referă la dimensiunea câmpului radiaţiilor bio-elecromagnetice – sau, după alte denumiri din biochimia şi biofizica cuantică, de graniţă: bio-radiaţii electroluminiscente (BEL).

Aparatele de evidenţiere a acestei bio-radiaţii, se bazează – aşa cum precizam şi în Capitolul 7 din „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului” – în esenţă, pe evidenţierea interacţiunii luminoase, între câmpul energetic biologic al structurii vii observate (plantă, animal, om) şi câmpul electromagnetic de înaltă tensiune, al aparatului cu care se realizează observaţia.

În acest fel, radiaţia bio-electroluminiscentă, rezultată din această interacţiune, oferă o imagine concretă a stării energetice reale a structurii vii studiate, la nivel energetic.

Această imagine, a amprentei energetice proprii, este mai elocventă decât studiul reziduului chimic (cenuşa), rezultat din arderea structurii respective.

Deci, se pătrunde din structura chimică în biostructura biochimică, şi din dimensiunea fizică în cea biofizică.

În lucrarea „Faţa nevăzută a creierului“, autorii H. Oldfield şi R. Coghill prezintă rezultatul relevant obţinut prin studierea în condiţiile expuse mai sus a două eşantioane de varză, iar apoi de cereale:

Să ne oprim asupra unei legume obişnuite pregătită aproape zilnic, anume umila varză.

Într–o imagine fotografică de tip Kirlian apare planta în stare naturală: foarte activă, cu scântei energetice care strălucesc ca o constelaţie pe cer. În cealaltă imagine, aceeaşi plantă, prezentată după zece minute de fierbere în oala sub presiune, apare ca o umbră palidă a celei originare, în stare crudă.

În două imagini fotografice Kirlian se face comparaţia între micul dejun constând din clasicii fulgi de porumb şi micul dejun format dintr–un amestec de cereale naturale inventat de Dr. Bircher–Benner, denumit Muesli.

Este firesc să afirmăm că în timpul preparării cerealelor sub forma fulgilor, acestea au suferit diverse perturbări mecanice şi chimice (dar mai ales termice intense), în timp ce muesli a fost obţinut prin amestecarea ingredientelor, poate printr–o uşoară zdrobire a miezului, fără a suferi perturbări chimice reale.

Imaginile obţinute (repetate de câteva ori) reflectă diferenţele de descărcare tip corona între cele două eşantioane (în primul caz, al cerealelor integrale de tip muesli, se formează o imagine intens luminoasă de tip glob solar, în timp ce fulgii de porumb nu prezintă nici o descărcare luminoasă).

De altfel, în acest mod s–ar putea testa toate tipurile de alimente pornind de la un factor sau raport Kirlian care ne–ar permite să stabilim cantitatea de bioradiaţii pe care le conţin alimentele. (66)

Din aceste experimente se poate trage concluzia că, în urma tratamentului termic intens, din alimentele naturale – cu strălucirea iniţială a „aurei” electronografice în forme armonioase şi culori vii, luminoase – rămâne doar un produs ce, bioelectroluminiscent, se manifestă ca un dielectric (precum materia nevie), cu forma biocâmpului neregulată, mată, în culori şterse.

(De altfel, aceste observaţii le-am aprofundat în mod ştiinţific, prin propria cercetare de laborator, realizată în colaborare cu Dr. Cornelia Guja, în cadrul „Centrului de Antropologie” de pe lângă „UMF Carol Davila”, Bucureşti, şi prezentat pe larg, la capitolul corespunător, 10.2., din „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului”)

De aceea, în urma tuturor acestor observaţii (atât riguros ştiinţifice, dar şi rezultate din experienţa practică cotidiană), noi considerăm că, aceste aspecte ale alimentelor vegetale – legate de dispariţia strălucirii electronografice a biocâmpului radiant înconjurător şi de pierderea capacităţii de pompă activă selectivăa fibrei vegetale pentru xenobiotice (toxine) – reprezintă argumente importante în susţinerea unei alimentaţii cât mai naturale, cu un aport de fibre alimentare vegetale cât mai puţin supuse tratamentelor termice!

Radiaţia cu frecvenţă înaltă a fibrelor vegetale crude (faţă de frecvenţa joasă, determinată de structurile bioradiative, afectate de foc, ale vegetalelor denaturate) va influenţa, corespunzător, frecvenţa bioradiativă a corpului fizic uman.

Astfel, o aură luminoasă, strălucitoare, armonioasă, a vegetalelor vii (faţă de aura ternă, ştearsă, închisă la culoare, mată, întunecată, a vegetalelor arse) – va determina o creştere în luminozitate a biocâmpului organismului beneficiar al acestui tip de aport alimentar.

Iată cum o „aură” ternă, închisă la culoare – determinată de alimentaţia denaturată (dar, la fel de important, şi de un psihic dezechilibrat, şi de un intelect dominat de gânduri întunecate, instinctuale) – încet, dar sigur, începe să se „restructureze” sub acţiunea vibraţiei înalte, a vegetalelor şi a produselor animale vii, de tip organic.

Dar, este foarte important de reţinut că, acest minunat proces de Re-Facere, sub acţiunea vibraţiei Vii a alimentelor Vii – are loc, însă, concomitent cu manifestarea unui psihic Re-armonizat şi a unui mental Re-generat şi generator al unor gânduri pozitive, de înaltă ţinută umană…

Toate acestea, vor contribui la modificarea frecvenţei de vibraţie a biocâmpului uman radiativ, în sens pozitiv, prin generarea unor unde vibratorii de frecvenţă tot mai înaltă.

În ultimă instanţă, aceasta este esenţa fenomenului de naturalizare şi dezintoxicare a „aurei”, adică a biostructurilor câmpurilor energo-informaţionale umane

ŞI TOATE ACESTEA SUNT POSIBILE, PORNIND DE LA BANALUL GEST ALIMENTAR!

 

 

CONCLUZIILE privind rolul preventiv şi terapeutic al fibrelor vegetale în nutriţia umană

 

În acest ultim subiect al capitolului fibrelor vegetale, revenim cu propriile comentarii, după lungul periplu printre studiile materialelor ştiinţifice, privitoare la acest subiect.

În continuare vom contura, într-un mod cât mai vizibil, propriul punct de vedere, privitor la subiectul rolului preventiv şi terapeutic al fibrelor alimentare – doar prin punctarea şi sintetizarea elementelor fundamentale, deja prefigurate, din citatele de până acum.

De aceea, „ipoteza noastră de lucru” – privind mecanismul de funcţionare a acestor complexe vegetale şi locul acestuia în cadrul rolului dezintoxicant, preventiv şi terapeutic – pare a fi mai mult decât o ipoteză…

Pentru întărirea ideii că fibrele celulozice, într-adevăr intervin ca factor dezintoxicant şi naturalizant în organism, trebue să ne reamintim de realitatea şi calitatea de „intoxicat” al corpului fizic, în urma alimentaţiei tradiţionale.

Astfel, alături de informaţiile deja prezentate în citatele anterioare, subliniem acest aspect cu un fragment revelator, extras dintr-un manual de alimentaţie („Intoleranţe şi agresiuni alimentare”).

Iată ce precizează acesta, legat de carcinogeni şi mutageni, precum şi de toxinele intens şi masiv introduse în organism, prin alimentele tradiţionale (intens denaturate termic):

Cercetările epidemiologice, pe eşantioane populaţionale mari au sugerat rolul important al alimentaţiei în carcinogeneză.

Efectul carcinogen al alimentaţiei se poate exercita pe următoarele căi: vehicularea de carcinogeni (carcinogeneză directă) sau procarcinogeni; modificarea compoziţiei şi activităţii metabolice a florei bacteriene intestinale (care converteşte procarcinogenii în carcinogeni); creşterea nivelului de carcinogeni potenţiali (acizi biliari şi alţi steroizi); modificarea morfologiei tisulare (care favorizează absorbţia produsului carcinogen); modularea susceptibilităţii oncogenetice şi a sistemului de apărare antitumorală.

Se notează oasociere semnificativă între „occidentalizarea” alimentaţiei (creşterea globală a aportului caloric şi a consumului lipidic şi proteinic) şi creşterea incidenţei cancerului organelor digestive (colon, pancreas, vezică biliară) şi a celor hormono-dependente.(53)

Dacă procesul primar şi continuu de intoxicare al corpului, este acceptat şi înţeles, pe baza unei impresionante literaturi de specialitate medicală, procesul de dezintoxicare este mai puţin explicat din punct de vedere ştiinţific, chiar şi de către tratatele de naturopatie, ce abordează acest subiect.

Abordarea clasică se referă la intrarea în funcţiune a mecanismelor hepatice de metabolizare a xenobioticelor, iar apoi a mecanismelor renale, cutanate şi pulmonare (substanţele gazoase), pentru eliminarea metaboliţilor toxici ai acestora. Însă, mult mai puţin este prezentată calea de eliminare digestivă, prin cuplarea hepatică şi intestinală.

Rolul de neutralizare a toxinelor de către ficat este foarte bine precizat de tratatele medicale, în schimb, calea de eliminare a metaboliţilor sau a toxinelor netratate, este mult mai puţin abordată.

Astfel, sunt prea puţin studiate aspectele legate de eliminarea toxinelor şi a metaboliţilor acestora prin polul biliar în canalele biliare, şi de aici în vezica biliară.

În acest fel, bila devine o sursă majoră de eliminare a toxinelor – absorbite iniţial prin peretele intestinal, filtrate ulterior în ficat, iar apoi eliminate prin polul biliar, când rinichiul nu mai face faţă.

Din intestin au venit, şi tot aici se reîntorc !

Ipoteza noastră susţine că, prin difuziune, cea mai mare parte a toxinelor eliminate prin bilă, alături de cele „proaspăt“ introduse prin alimentaţia zilnică, sunt reabsorbite în ultima porţiune a intestinului subţire, dar şi pe traiectul colonului – întocmai ca în procesul de reabsorbţie a sărurilor biliare.

În urma acestor observaţii ale proceselor digestive, putem avansa ideea că binecunoscutul circuit hepato-entero-hepatic” al sărurilor biliare este dublat de un circuit hepato-entero-hepatic” al toxinelor introduse prin alimentaţia tradiţională.

Legat de acest circuit intestinal biliaro-toxemic, putem spune că aportul toxinic se realizează prin absorbţia a trei elemente distincte şi majore: xenobioticele (medicamente, cancerigeni, pesticide, coloranţi, substanţe degradate chimic sau stereochimic în urma tratamentelor termice intense etc.), sărurile biliare (şi acizii biliari corespunzători) şi pigmenţii biliari.

Dacă, referitor la xenobiotice, caracterul acestora de „substanţe intoxicante” este evident, în privinţa sărurilor biliare, rezultate din degradarea colesterolului, potenţialul carcinogen al acestora este mai puţin remarcat şi studiat.

Totuşi, unele lucrări medicale punctează şi aprofundează şi acest aparent detaliu:

Potenţialul carcinogen al acizilor biliari şi steroizilor neutri este susţinut de numeroase argumente: ambele tipuri sunt structural şi steric asemănătoare cu hidrocarburile aromatice policiclice carcinogene – pot fi convertiţi pe cale chimică într-un agent carcinogen foarte puternic, 20-metilcolantren; unii acizi biliari produc experimental sarcoame la locul injectării, alţii potenţând efectul cancerigen al nitrozoguanidinei, prin efect promotor; aromatizarea completă a nucleului acizilor biliari realizează un metabolit carcinogen bazat pe nucleul ciclopentanofenantrenic; flora bacteriană intestinală (grupul Clostridiacare aparţine florei de putrefacţie) posedă activitate nuclear-dehidrogenazică, producând aromatizarea completă a nucleului sterolic.

Excreţia fecală de steroizi acizi este semnificativ crescută în ariile cu risc înalt de cancer de colon.

Creşterea excreţiei fecale de acizi biliari secundari se corelează cu creşterea activităţii 7-dehidroxilazice a florei fecale izolate din colonul bolnavilor cu cancer de colon. (53)

Acest potenţial mutagen şi carcinogen devine manifest în caz de exces de colesterol – aspect frecvent întâlnit în alimentaţia tradiţională modernă.

Astfel, se remarcă diferenţierea între nevoia prezenţei sărurilor biliare în organism, pentru asigurarea digestiei lipidelor, şi excesul acestora, cantitativ şi calitativ (este aceeaşi diferenţă ca între radicalii liberi naturali – prezenţi în mod normal în organism, necesari acestuia – şi radicalii în exces, denaturaţi, rezultaţi din tratamentele termice intense ale preparatelor).

Dar nu atât excesul de colesterol pare a fi problema, cât mai ales calitatea acestuia – aceea de a deveni dextrogir, prin pasteurizare, rafinare sau prăjire pur şi simplu.

Acest aspect este evidenţiat în multe texte medicale: nu cantitatea de colesterol influenţează ateroscleroza, ci calitatea acestuia – dextrogir sau levogir, organic sau denaturat termic.

Astfel, în „Bazele practicii alimentaţiei dietetice profilactice şi curative“, prof. dr. C. Dumitrescu afirmă următoarele:

Ateroscleroza, cauza principală a 90% din toate bolile de inimă, poate fi indusă la animalele de experienţă fără prezenţa colesterolului sau a grăsimilor din dieta acestora. Dezvoltarea aterosclerozei poate fi accelerată prin consum excesiv de vitamină D, de colesterol oxidat, de acizi graşi forma trans, ca şi prin exces de calorii sau de colesterol în dietă.

Rezultă de aici rolul nociv al consumului de alimente suplimentate cu vitamină D (referinţa este la cea sintetică, nenaturală), chiar când este vorba de uleiul de peşte bogat în acizi graşi polinesaturaţi, ca şi de grăsimile hidrogenate, care sporesc conţinutul de acizi graşi formă trans. (34)

De asemenea, în „Biochimia medicală“ aEugeniei Soru,se precizează caracterul levogir al colesterolului, deci al celui produs de organism, cel fiziologic, în contradicţie cu caracterul dextrogir al coprosterolului, deci al unui derivat colesterolic aflat în materiile fecale (exact tipul de colesterol rezultat din aportul alimentar tradiţional şi din filtrarea hepatică a sângelui, prin bila duodenală):

Sterolii (deci şi colesterolul) sunt optic activi, levogiri, în afară de coprosterol, care este dextrogir.

Coprosterolul este un sterol animal, dar nu o componentă a celulelor, ci un produs de eliminare (se găseşte numai în fecale), rezultând din colesterol sub acţiunea bacteriilor intestinale, printr-un proces de hidrogenare la nivelul legăturii duble. (71)

Dacă în privinţa sărurilor biliare lucrurile sunt mai nuanţate (fiind vorba de cantitatea şi calitatea acestora, dar a căror prezenţă este necesară), în cazul pigmenţilor biliari, aspectele abordate aici sunt evidente.

Astfel, textele medicale, expuse anterior, precizează direct caracterul de metaboliţi toxici ai acestora, de unde rezultă caracterul intoxicant al pigmenţilor biliari (dată de simpla lor prezenţă). Fiind metaboliţi, rezultat al distrugerii hematiilor, importanţa majoră a eliminării cât mai rapide a acestora apare în mod evident.

Dacă, însă, produşii de degradare ai acestora sunt parţial reabsorbiţi – în condiţiile inutilităţiţii şi toxicităţii lor – atunci se poate pune problema caracterului, considerat fiziologic, al acestui proces…

În acest fel, se ajunge la aceeaşi explicaţie, considerată de noi a fi satisfăcătoare. Organismul caută să elimine pigmenţii biliari pe orice cale, cât mai repede (excesul lor generând intoxicarea tisulară sub forma icterului), dar, afectarea mecanismelor naturale şi fireşti de dezintoxicare (inclusiv prin distrugerea fibrelor vegetale naturale, în urma tratamentelor termice intense) determină reabsorbţia intestinală a pigmenţilor biliari, alături de celelalte forme toxinice.

Iar de la afectare la defectare nu mai este decât un pas (trecând prin „halta” numită „defecare”) – un pas al morţii, al continuei degradări şi degenerări…

Prezentarea de până acum a punctat caracterul intoxicant al alimentaţiei tradiţionale, pe de o parte, şi nevoia de dezintoxicare prin „augmentarea”, adică mărirea excreţiei intestinale a xenobioticelor, sărurilor şi pigmenţilor biliari, pe de altă parte.

În cadrul acestui proces biofizic, fibrele alimentare vegetale, aflate în stare crudă, par a deţine rolul principal !

Acestea pot reprezenta vectorul esenţial, care poate sparge „cercul vicios”, sau „lanţul slăbiciunilor” al intoxicării, generate de hrana traadiţională !

Din parcurgerea textelor diferitelor tratate de igienă a alimentaţiei, se evidenţiază cu claritate calitatea deosebită a acestor fibre alimentare de a creşte marcant peristaltismul intestinal, deci tranzitul intestinal.

Acest efect, alături de prezenţa şi înaintarea mecanică a acestor structuri, ce realizează un volum crescut în intestin, determină chiar de la început procesul de dezintoxicare (este mătura ce curăţeşte totul din calea digestivă, împingând mecanic bolul intestinal toxic).

Odată curăţat locul de acele structuri putride, procesul de absorbţie a toxinelor, de către fibrele alimentare crude aflate în intestin, poate începe nestânjenit.

Astfel, gelurile complexe, formate de apă şi fibrele alimentare, reprezintă „aparatul”, instrumentul de curăţire de toxine a intestinelor – deci şi a sângelui şi, în acest fel, a întregului organism.

Acesta pare a fi aspectul determinant al fibrelor alimentare crude: capacitatea lor de absorbţie selectivă a toxinelor, în urma structurării gelului, prin asocierea fibrelor vegetale cu lichidul din intestin – mediu higroscopic, ce absoarbe nestingherit avalanşa de toxine din organism, ca un veritabil burete absorbant.

Multiplele citate, de la capitolul corespunzător al acestui subiect, au scos în evidenţă exact această calitate a fibrelor vegetale aflate în stare crudă, anume aceea de „pompe selective absorbante”, ce par a fi corespondentul binecunoscutelor pompe ionice celulare.

În acest fel, circuitul închis al toxinelor interferă cu circuitul deschis al vegetalelor crude („circuitul hepato-entero-hepatic” al toxinelor, interacţionează dinamic cu tranzitul intestinal al bolului alimentar, alcătuit dominant din fibre alimentare crude).

De aceea, nu este necesară căutarea a tot felul de substanţe de neutralizare a toxinelor, cu multiple alte efecte secundare, ci este suficientă asigurarea normală a aportului de fibre vegetale crude – care absorb şi elimină toxinele aduse intestinal, prin bila hepatică.

Către finalul acestui deosebit de important capitol din „Tratatul pentru Alimentaţia Naturală a OM-ului” – al studiului fibrei vegetale alimentare, din perspectiva preventivă şi terapeutică – dorim conturarea unei ultime imagini inedite, a acestei fibre vegetale.

La un atent studiu de ansamblu, observăm cum, tranziţia de la hrana tradiţională la Alimentaţia Naturală, vie, implică, printre multe alte aspecte (deja abordate pe parcursul acestei lucrări), şi o tranziţie, ce oferă o imagine interesantă: de la FIBRA MUSCULARĂ alimentară (a bucatei de carne, adică friptura din farfurie) către FIBRA VEGETALĂ alimentară (a vegetalelor, devenite dominante în nutriţia naturală).

Pe de altă parte, dacă terapiile „dure”, de scoatere a muribundului de pe marginea „gropii” morţii, recomandă metodele radicale, de tipul pauzei alimentare totale – în care apa, fie distilată energizată, fie sucuri de fructe şi legume etc., reprezintă elementul central – o metodă mai blândă, de regăsire a a stării de minim echilibru metabolic şi interior, se referă la „cura de crudităţi”, bazată pe vegetale.

Iată că şi această metodă solicită trecerea de la elementul regnului mineral (nu anorganic!), APA, către elementul dominant al regnului vegetal, aceeaşi FIBRĂ VEGETALĂ.

Aceste sintetice observaţii, permit o interesantă concluzie: Alimentaţia Naturală, ca factor atât preventiv, de stil de viaţă, dar şi terapeutic, implică folosirea dominantă a elementului vegetal.

În acest fel, are loc o TRECERE, fie dinspre regnul animal, fie cel mineral, către regnul vegetal – văzut, în acest fel, ca o linie de mijloc, o mediere între cele două „extreme”.

De aceea, credem cu tărie că FIBRA VEGETALĂ alimentară este expresia, în plan fizic şi alimentar, a manifestării şi exprimării CĂII DE MIJLOC (TAO), mult căutată de filozofii şi cercetătorii întru spiritualitate din toate timpurile…

Poate că aceasta reprezintă o simplă speculaţie, dar să ascultăm, dincolo de argumentele anterioare, chiar „glasul” Naturii (cel mai „autorizat”), care ne povesteşte cum, frecvenţa de culoare caracteristică fibrei şi regnului vegetal, VERDELE, este exact la mijlocul spectrului de frecvenţe a luminii vizibile.

Noi credem cu tărie că, nu întâmplător, acest minunat „CURENT VERDE” al Vieţii (ca o adevărată Cale de Mijloc a frecvenţei Luminii şi Iubirii), este elementul dominant ce îmbracă „haina” Naturii – atât cea interioară, cât şi cea exterioară…

Iar, cel mai important de remarcat: „firul de aur”, din care este „brodată” această minunată Haină a Naturii, este chiar FIBRA VEGETALĂ, alimentară sau nu – intens şi profund abordată în acest capitol alimentar…

La final, putem spune cu încredere că, într-o posibilă ierarhie a diverselor căi de dezintoxicare a organismului, rolul dominant revine căii digestive, prin sistemul hepato-intestinal, în timp ce calea renală, cutanată şi pulmonară s-ar subsuma primei căi – în lumina acestor informaţii.

Putem adăuga că, aceste două elemente ale sistemului hepato-intestinal al căii digestive, nu acţionează separat, ci într-o interrelaţie evidentă. Acestea realizează o veritabilă integrare într-un întreg funcţional, în centrul căruia pivotează, ca element esenţial – FIBRELE VEGETALE ALIMENTARE, crude, netratat termic sau chimic, adică NATURALE.

În ipoteza noastră, acesta pare a fi rolul fundamental al fibrei vegetale, sau, altfel spus, al „complexului fibrelor vegetale alimentare”.

Considerăm, în concluzie, că acest esenţial rol determină, în ultimă instanţă, DISTINCŢIA FUNDAMENTALĂ între toate tipurile de regimuri alimentare – vegetariene, macrobiotice, ayurvedice, dietoterapeutice „naturiste” etc. – şi Alimentaţia Naturală.